Scrisori din întuneric: Secretele de sub pivnița bunicului

— Nu pune mâna acolo, Ilinca! — vocea mamei răsună aspru din capătul scării, dar mâinile mele deja tremurau pe capacul ruginit al cufărului. Lumina slabă a becului atârnat de tavan abia pătrundea printre rafturile pline de borcane goale și cutii cu ziare vechi. Aerul era greu, mirosind a umezeală și a timp pierdut. Nu mai fusesem niciodată singură în pivnița bunicului, dar acum, după moartea lui neașteptată, casa rămăsese a mea și simțeam că trebuie să aflu tot ce ascundea.

— Ce faci acolo? — Mama coborî grăbită scările, cu pași apăsați. Ochii ei căprui, obosiți de ani de muncă și griji, mă priveau cu o teamă pe care nu o înțelegeam.

— Am găsit ceva… — am șoptit, ridicând capacul greu. Înăuntru, printre câteva fotografii alb-negru cu oameni pe care nu-i recunoșteam, era un teanc de scrisori legate cu o sfoară subțire. Hârtia era galbenă, colțurile roase de timp.

Mama s-a oprit brusc. S-a uitat la mine, apoi la cufăr, și am văzut cum îi tremură buzele.

— Lasă-le acolo, Ilinca. Unele lucruri e mai bine să rămână ascunse.

Dar curiozitatea era mai puternică decât frica. Am tras prima scrisoare din teanc și am început să citesc. Era scrisul bunicului meu, dar nu se adresa bunicii, ci unei femei pe care nu o cunoșteam: „Dragă Ana…”

Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Bunicul îi scria Anei despre dor, despre promisiuni nespuse și despre un copil pe care nu-l putea recunoaște niciodată. Fiecare frază era o rană nouă în povestea noastră de familie.

— Cine e Ana? — am întrebat-o pe mama, dar ea s-a întors cu spatele și a început să plângă încet.

— Nu trebuia să citești… — a șoptit ea printre suspine. — Ana a fost prima iubire a tatălui meu. Dar el a ales-o pe bunica ta pentru că așa i-au spus părinții lui. Ana a plecat din sat însă nu singură…

Am simțit cum lumea mea se clatină. Toată viața am crezut că bunicul și bunica au avut o căsnicie exemplară, că dragostea lor a fost sinceră și curată. Dar scrisorile continuau să spună altceva: promisiuni încălcate, întâlniri pe ascuns, regrete care nu au încetat niciodată.

În zilele următoare am citit fiecare scrisoare. Am aflat că Ana a născut un băiat la scurt timp după ce a plecat din sat. Bunicul îi trimitea bani pe ascuns, iar bunica știa tot timpul, dar a ales să tacă pentru binele familiei.

— De ce nu mi-ați spus niciodată? — am izbucnit într-o seară, la masa din bucătărie. Tata ridică din umeri, iar mama își freca mâinile nervos.

— Pentru că uneori adevărul doare mai tare decât minciuna — mi-a răspuns ea cu voce stinsă.

Am început să mă uit altfel la fiecare membru al familiei mele. Bunica, mereu tăcută și blândă, ascunsese în sufletul ei o trădare pe care nu o meritase. Tata, copilul crescut într-o minciună, nu știa nici el cine este cu adevărat. Iar eu… eu eram nepoata unui om pe care nu-l mai recunoșteam.

Într-o zi am decis să caut urma Anei și a fiului ei. Am găsit-o pe Maria, o vecină bătrână care își amintea totul.

— Ana era frumoasă ca o zi de vară — mi-a spus ea cu ochii umeziți de amintiri. — Dar satul nu i-a iertat niciodată greșeala. A plecat la oraș, iar băiatul ei… cred că trăiește încă la Buzău.

Am luat trenul spre Buzău cu inima strânsă. L-am găsit pe băiatul Anei — Mihai — un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu ochi verzi ca ai bunicului meu.

— Știam că într-o zi cineva va veni — mi-a spus el când i-am arătat scrisorile. — Mama mi-a povestit totul înainte să moară. Dar n-am vrut niciodată să cer nimic familiei voastre.

Am stat ore întregi de vorbă despre vieți paralele, despre dorința de apartenență și despre cât de mult rău poate face tăcerea.

Când m-am întors acasă, am găsit familia adunată în jurul mesei mari din sufragerie. Am pus scrisorile pe masă și am început să citesc cu voce tare. Fiecare cuvânt era ca o spovedanie pentru toți cei prezenți.

Bunica a plâns în tăcere. Tata s-a ridicat și a ieșit afară fără să spună nimic. Mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Poate că e timpul să ne iertăm unii pe alții…

Dar eu nu știam dacă pot ierta atât de ușor. Cum să ierți o viață întreagă trăită în minciună? Cum să accepți că oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult au avut secrete atât de mari?

Acum stau singură în casa veche, cu scrisorile răspândite pe masă și mă întreb: oare adevărul ne eliberează sau ne distruge? Poate fi iertarea mai puternică decât trădarea?