Scrisoarea unei fiice: În umbra tatălui meu – O familie românească în lupta cu alcoolismul

— Ana, iar nu ai spălat vasele? Vocea tatălui meu răsună ca un tunet prin ușa subțire a camerei mele. Mă strâng pe marginea patului, cu caietul de teme în brațe, încercând să-mi țin respirația. Știu ce urmează: pașii grei pe hol, clinchetul sticlei de bere lovite de masă, apoi ușa trântită. Mama tace, ca de obicei. Fratele meu, Vlad, se preface că doarme. Eu scriu o scrisoare pentru școală despre viața mea, dar nu am curaj să spun tot adevărul.

Mă numesc Ana și am șaisprezece ani. Locuiesc într-un apartament mic dintr-un cartier vechi din Ploiești. Tatăl meu, Gheorghe, a fost cândva un om vesel, glumeț, care mă lua de mână la plimbare în parc și îmi cumpăra înghețată. Dar de câțiva ani, ceva s-a rupt în el. A rămas fără serviciu după ce fabrica s-a închis și, încet-încet, a început să bea. La început era doar o bere seara, apoi două, apoi nu mai conta ora.

Mama mea, Elena, a încercat să-l ajute. L-a rugat să meargă la doctor, la preot, la rude. Dar tata râdea amar: „Ce știu ei? Nu mă pot ajuta nimeni.” În fiecare seară, aceeași poveste: tata bea, mama plânge în tăcere, Vlad se ascunde în camera lui, iar eu… eu scriu scrisori pe care nu le trimit niciodată.

Într-o seară de toamnă, când frunzele băteau în geam ca niște degete reci, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era deja beat. A început să țipe la mama că nu e mâncarea gata, că nu e curat, că nimeni nu-l respectă. Am ieșit din cameră tremurând:

— Tata, te rog… nu mai țipa la mama!

M-a privit cu ochii roșii și goi:

— Tu să nu-mi spui mie ce să fac! Eu vă țin pe toți aici!

Apoi a trântit paharul de perete. M-am retras în cameră și am plâns până am adormit.

A doua zi la școală nu am putut să mă concentrez. Profesoara de română ne-a dat tema: „Scrieți o scrisoare despre familia voastră.” Am început să scriu mecanic: „Familia mea este unită și ne iubim…” Dar mâna mi s-a oprit. Nu era adevărat. Am rupt foaia și am început din nou:

„Dragă doamnă profesoară,

Vreau să vă spun adevărul despre familia mea. Tatăl meu bea și uneori ne este frică de el. Mama suferă în tăcere și fratele meu se ascunde. Eu încerc să fiu puternică, dar uneori simt că mă sufoc…”

Nu am avut curajul să predau scrisoarea aceea. Am pus-o într-un sertar și am continuat să zâmbesc la școală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Într-o duminică dimineață, când tata încă dormea mahmur pe canapea, mama mi-a spus încet:

— Ana, trebuie să ai răbdare cu el. Nu e un om rău… doar că viața l-a doborât.

— Dar noi? Noi ce vină avem?

Mama a oftat și m-a mângâiat pe păr:

— Uneori trebuie să iubești oamenii chiar și când nu merită.

Nu am înțeles atunci ce voia să spună. Mi se părea nedrept să iert mereu, să tac mereu.

Într-o zi Vlad a venit acasă cu ochii umflați:

— Ce-ai pățit? l-am întrebat speriată.

— M-au luat la mișto la școală… au zis că tata e bețivul cartierului.

Am simțit cum mă arde rușinea și furia. De ce trebuie să plătim noi pentru greșelile lui?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Tata s-a întors acasă beat criță și a început să spargă lucruri prin bucătărie. Mama a încercat să-l oprească, dar el a împins-o. Atunci am simțit că nu mai pot suporta.

Am ieșit din casă în pijama, alergând pe scări până jos. Am stat pe bancă în fața blocului și am plâns până m-au găsit vecinii.

A doua zi am lipsit de la școală. Mama a venit la mine în cameră:

— Ana, trebuie să mergem mai departe… pentru Vlad, pentru tine.

— Nu mai pot, mamă! Nu mai vreau să trăiesc așa!

Mama m-a strâns tare în brațe:

— Știu… dar trebuie să fim împreună.

În acea noapte am scris din nou o scrisoare:

„Dragă tată,

Mi-e dor de tine cel care erai înainte. Mi-e dor de serile când râdeam împreună la televizor sau când mă duceai la cofetărie. Acum mi-e frică de tine și asta mă doare cel mai tare. Te rog, ajută-te! Ajută-ne!”

Am pus scrisoarea pe masa din bucătărie. Dimineața am găsit-o mototolită în coșul de gunoi.

Au trecut luni de zile fără nicio schimbare. Tata bea la fel de mult, mama tacea la fel de mult, Vlad devenea tot mai retras. Eu mă simțeam tot mai singură.

Într-o zi profesoara de română m-a chemat după oră:

— Ana, ai vrea să vorbim puțin?

Am început să plâng fără să vreau. I-am spus totul: despre tata, despre frica mea, despre rușinea care mă sufocă.

— Ana, nu e vina ta! Sunt mulți copii ca tine… Poate ar trebui să vorbești cu cineva specializat.

Așa am ajuns la consilierul școlii. Pentru prima dată cineva m-a ascultat fără să mă judece.

Acum scriu această poveste pentru voi toți cei care trăiți în tăcere lângă un părinte dependent. Nu sunteți singuri! Poate că nu putem schimba oamenii pe care îi iubim, dar putem avea grijă de noi.

Uneori mă întreb: dacă tata ar fi citit cu adevărat scrisoarea mea, s-ar fi schimbat ceva? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli din generație în generație?