Scrisoarea pe care nu am vrut s-o scriu niciodată

— Ce-ai, bă, ești prost? N-ai învățat să mergi ca lumea?
Vocea băiatului răsună ca un ciocan pe asfaltul încins din fața blocului. Radu, fiul meu, se oprise cu ghiozdanul atârnând strâmb pe umăr, privindu-l cu ochii lui mari, albaștri, plini de uimire și teamă. Eu eram la fereastră, la etajul doi, și am văzut totul. Mâinile mi s-au încleștat pe pervaz, inima mi-a sărit din piept.

— Lasă-l în pace! am strigat, dar vocea mi-a ieșit subțire, aproape pierdută printre claxoane și râsete.

Băiatul — Vlad, îl știam din vedere — a râs și a dat din mână a lehamite. Prietenii lui au început să chicotească. Radu s-a uitat la mine, apoi la ei, și a făcut un pas înapoi. Nu a plâns. Nu atunci. Dar când a intrat în casă, și-a lăsat ghiozdanul jos și s-a așezat pe covor, cu spatele la ușă.

— Mami, de ce nu mă place nimeni?

Întrebarea lui m-a lovit mai tare decât orice insultă. Am îngenuncheat lângă el și l-am strâns în brațe.

— Nu e adevărat, puiule. Eu te iubesc. Tata te iubește. Bunica te iubește.

— Dar Vlad?

Ce să-i spun? Că lumea e crudă? Că unii oameni nu văd decât ce-i deranjează? Că pentru unii, sindromul Down e o etichetă, nu un copil cu suflet mare?

În seara aceea, după ce Radu a adormit cu capul pe umărul meu, am stat în bucătărie cu soțul meu, Sorin. El tăcea, mesteca absent la o felie de pâine.

— Nu mai pot, Sorin. Nu pot să-l văd așa.

— Ce vrei să faci? Să te iei la ceartă cu toți copiii din cartier?

— Nu. Dar nici să tac nu pot.

Am luat o foaie de hârtie și am început să scriu. Nu știam cui mă adresez: lui Vlad? Părinților lui? Tuturor celor care au râs? Am scris pentru toți.

„Dragă Vlad,

Nu cred că ai să citești vreodată această scrisoare. Poate nici nu-ți vei aminti ziua în care l-ai făcut pe Radu să se simtă mic și urât. Dar eu n-am să uit niciodată privirea lui când a intrat în casă.

Radu nu e prost. Radu e copilul meu. Are sindrom Down, da — dar are și o inimă uriașă. Știi ce face el când vede un câine pe stradă? Îl mângâie și îi vorbește încet, ca să nu-l sperie. Știi ce face când vede pe cineva trist? Îi aduce o floare sau un desen.

Poate că tu n-ai nevoie de prieteni ca el. Poate că tu crezi că ești mai tare dacă râzi de cei diferiți. Dar eu sper că într-o zi vei înțelege cât de mult rău poți face cu un singur cuvânt.

Nu-ți cer să-l placi pe Radu. Îți cer doar să-l vezi.

Cu speranță,
O mamă”

Am postat scrisoarea pe grupul de părinți al blocului și am lipit-o la avizierul de la intrare. A doua zi dimineață, când am coborât cu Radu spre școală, am simțit priviri grele pe spate. Unii părinți au trecut pe lângă noi fără să spună nimic; alții au dat din cap stânjeniți.

La prânz, când m-am întors de la serviciu, am găsit-o pe mama lui Vlad la ușa mea.

— Doamnă Giurgiu… putem vorbi?

Am invitat-o în bucătărie. Era roșie la față și își frământa mâinile.

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat ieri… Vlad nu e un copil rău… dar… știți cum sunt copiii…

— Știu cum sunt copiii, doamnă Popescu. Dar știu și cât de tare doare când copilul tău e ținta lor.

A tăcut o vreme.

— O să vorbesc cu el. Sincer… nici eu nu știu cum să gestionez asta. N-am avut niciodată în familie sau printre prieteni pe cineva ca Radu.

— Poate ar trebui să începeți cu o discuție despre empatie.

A plecat fără să promită nimic.

Seara, Vlad a venit singur la ușă.

— Doamna Giurgiu… pot să vorbesc cu Radu?

L-am chemat pe Radu din cameră.

— Scuze că am zis ce am zis ieri… N-am vrut să te supăr chiar așa tare…

Radu s-a uitat la el lung și i-a întins o mașinuță de jucărie.

— Vrei să ne jucăm?

M-am retras în hol cu lacrimi în ochi.

Nu știu dacă Vlad va fi vreodată prieten adevărat pentru Radu sau dacă lumea va deveni mai bună peste noapte. Dar știu că uneori trebuie să spui lucrurilor pe nume — chiar dacă vocea îți tremură și inima îți bate prea tare.

M-am întrebat mult timp dacă am făcut bine scriind acea scrisoare sau dacă doar mi-am vărsat amarul inutil.

Dar poate că schimbarea începe exact așa: cu o mamă care refuză să tacă și cu un copil care încă mai crede că toată lumea merită o șansă.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne apărăm copiii atunci când lumea îi rănește? Și câți dintre noi avem puterea să ne privim greșelile în față și să le îndreptăm?