Scrisoarea de la etajul trei

— Eva, iar a plâns copilul toată noaptea! Nu mai pot, femeie! — vocea răgușită a lui domnul Ilie de la parter răsună pe holul blocului, în timp ce încerc să-mi trag copiii după mine spre ușă. E luni dimineață, iar Ana, fetița mea de patru ani, se agață de piciorul meu, refuzând să-și pună geaca. Tudor, băiatul cel mare, se uită la mine cu ochi obosiți, încă somnoros după o noapte în care febra nu l-a lăsat să doarmă.

Încerc să-i ignor pe toți. Să nu le văd privirile. Să nu aud șoaptele care mă urmăresc de când am rămas singură cu copiii. Dar azi e altfel. Azi, când mă întorc acasă după ce-i las la grădiniță și la școală, găsesc un bilet sub ușă. Scrisul ordonat, rece, mă face să tremur înainte să-l deschid.

„Stimată doamnă Eva,

Consider că ar trebui să vă reconsiderați metodele de creștere a copiilor. Plânsul lor constant deranjează tot blocul. Poate ar fi cazul să apelați la ajutor specializat sau să vă gândiți dacă sunteți potrivită pentru acest rol. Cu stimă, vecinul dvs., Radu de la etajul trei.”

Îmi simt obrajii arzând. Mâinile îmi tremură. Mă prăbușesc pe canapea cu biletul în mână și lacrimile încep să curgă fără să le pot opri. Nu e prima dată când simt că nu fac față. Dar niciodată nu mi-a spus cineva atât de direct că nu sunt o mamă bună.

Telefonul sună. E mama mea.
— Eva, ai reușit să duci copiii? Ai mâncat ceva?
— Da, mamă… — încerc să-mi ascund vocea tremurată.
— Ce ai? S-a întâmplat ceva?
— Nimic… doar… sunt obosită.

Nu pot să-i spun. Nu vreau să-i dau motive să creadă că are dreptate când spune că nu pot face totul singură. Când am divorțat de Mihai, toată lumea a avut ceva de spus: că nu mă gândesc la copii, că nu știu ce înseamnă sacrificiul, că o femeie trebuie să rabde pentru familie. Dar eu nu mai puteam. Și acum plătesc prețul.

Seara vine greu. Ana face febră și începe să plângă din nou. Tudor se ascunde sub pătură cu tableta lui veche, încercând să ignore haosul din jur. Încerc să-i liniștesc pe amândoi, dar simt cum răbdarea mi se topește ca ceara unei lumânări uitate pe masă.

La ora zece, cineva bate tare în țeava caloriferului. Știu cine e — Radu de la trei. Îmi vine să urlu. Mă ridic și mă uit în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, ochii roșii de plâns.

A doua zi dimineață, îl văd pe Radu în fața liftului.
— Bună dimineața, Eva — spune el sec.
— Bună dimineața — răspund printre dinți.
— Sincer, cred că ar trebui să faci ceva cu copiii tăi. Nu e normal ce se întâmplă aici.
— Știi ceva? — izbucnesc eu — Dacă ai fi trecut vreodată prin ce trec eu, poate ai avea mai multă înțelegere!

Se uită la mine cu dispreț și intră în lift fără să mai spună nimic.

În acea zi, la serviciu, nu mă pot concentra deloc. Mă gândesc doar la biletul lui Radu și la privirile celorlalți vecini. Oare chiar greșesc atât de mult? Oare copiii mei suferă din cauza mea? Oare ar trebui să cer ajutor?

Seara, când îi aduc pe copii acasă, Ana adoarme pe canapea înainte de cină. Tudor vine lângă mine și mă ia de mână.
— Mami… tu ești supărată?
— Nu, puiule… doar puțin obosită.
— Să nu plângi ca Ana… eu te iubesc.

Îl strâng tare în brațe și simt cum inima mi se rupe și se lipește la loc în același timp. Poate nu sunt mama perfectă, dar sunt tot ce au ei.

În weekend, mama vine să stea cu copiii ca să pot merge la cumpărături. Pe drum spre casă, o văd pe doamna Stela din bloc stând pe bancă cu alte două vecine.
— Ai văzut ce scandal e la Eva? — șoptește ea.
— Da, am auzit că i-a scris Radu o scrisoare… — răspunde cealaltă.

Merg mai repede și intru în scară cu capul plecat. Îmi vine să urlu: „De ce nu mă întrebați pe mine cum e? De ce nu veniți să vedeți cât încerc?”

În acea seară, după ce îi culc pe copii, mă așez la masă cu o foaie albă în față. Scriu:

„Stimate domnule Radu,

Vreau să vă mulțumesc pentru grija pe care o aveți față de liniștea blocului. Vreau doar să știți că fac tot ce pot pentru copiii mei și pentru liniștea tuturor. Dacă aveți vreodată timp sau dorință să discutați față în față despre ce se întâmplă aici, vă invit la o cafea. Poate veți înțelege mai bine prin ce trecem.”

Nu știu dacă am făcut bine sau rău trimițând această scrisoare. Dar simt că trebuie să lupt pentru dreptul meu de a fi imperfectă și pentru dreptul copiilor mei de a fi copii.

Poate că niciodată nu voi fi mama ideală din ochii vecinilor sau ai societății. Dar oare câți dintre noi chiar știm ce se ascunde dincolo de ușile celorlalți?

Oare cât de mult ne-ar schimba viața dacă am încerca să ascultăm înainte să judecăm?