Șase ani de sacrificii: Povestea unei nurori uitate

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele și bunica lui gemea din camera alăturată. Sorin, soțul meu, stătea pe canapea cu ochii în telefon, ca de obicei.

— Ce-ai pățit iar, Livia? — a oftat el, fără să ridice privirea.

— Ce-am pățit? De șase ani am grijă de mamaie singură! Tu vii târziu de la muncă, mama ta e plecată în Italia și eu… eu nu mai am viață! Nu mai sunt decât o umbră în casa asta!

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să-mi adun gândurile. M-am gândit la ziua în care soacra mea, doamna Mariana, a venit la noi cu valiza în mână și cu ochii plini de lacrimi false.

— Livia, te rog, doar tu poți avea grijă de mama. Eu trebuie să plec, nu avem altă soluție. O să vă trimit bani, vă promit! — mi-a spus atunci, strângându-mi mâinile între ale ei.

Aveam doar 28 de ani atunci. Fetița noastră, Ana, abia împlinise trei ani. Visam să mă întorc la serviciu după concediul maternal, să-mi reiau viața profesională. Dar Mariana a plecat și eu am rămas cu o bătrână bolnavă, un copil mic și un soț care nu știa decât să muncească și să tacă.

La început am crezut că va fi temporar. O lună, două… Poate un an. Dar lunile s-au transformat în ani. Mariana suna rar, trimitea bani neregulat și mereu avea scuze: „Am avut probleme cu angajatorii”, „Nu mi-au plătit la timp”, „E greu aici, Livia”.

Între timp, mamaie Elena se stingea încet sub ochii mei. Avea demență senilă și zilele mele erau un carusel de schimbat scutece, hrănit cu lingurița, liniștit crizele de panică și spălat lenjerii la nesfârșit. Ana creștea pe lângă mine, mereu cu ochii triști că nu pot sta cu ea la joacă sau să-i citesc povești.

— Mami, de ce ești mereu obosită? — mă întreba ea într-o seară.

— Pentru că am multe de făcut, puiule… — îi răspundeam, încercând să-i zâmbesc.

Prietenii au început să dispară unul câte unul. Nu mai aveam timp de nimic. Nici de mine, nici de Sorin, nici măcar de copilul meu. Seara adormeam plângând în pernă, simțindu-mă captivă într-o viață care nu mai era a mea.

Într-o zi am primit un mesaj de la Mariana: „Vin acasă două săptămâni. Să nu-mi faci probleme!”

A venit cu daruri pentru Ana și cu o atitudine de stăpână peste moșie.

— Vai, ce bine arată mama! Livia, ai grijă mare de ea! — mi-a spus pe un ton superior.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Niciun „mulțumesc”, niciun gest de recunoștință. Doar pretenții și reproșuri voalate.

— Știi că nu e ușor aici… — am încercat să-i spun.

— Nici mie nu-mi e ușor acolo! — m-a tăiat scurt. — Dar trebuie să ne sacrificăm pentru familie.

M-am abținut cu greu să nu țip. Ce familie? Eu eram singura care se sacrifica!

După două săptămâni a plecat din nou. Și totul a revenit la normal: eu sclavă în propria casă, Sorin absent și Ana tot mai retrasă.

Într-o zi am găsit-o pe Ana plângând în camera ei.

— Ce s-a întâmplat, iubita mea?

— La școală au râs copiii de mine că nu vine niciodată bunica la serbare… Toți au bunici care vin…

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Nici măcar copilul meu nu avea parte de o copilărie normală din cauza sacrificiilor mele.

Au trecut anii. Mamaie Elena s-a stins într-o noapte liniștită. Am simțit o ușurare vinovată și o tristețe adâncă. Mariana a venit la înmormântare și a plâns teatral lângă sicriu.

— Vai, mama mea… Livia, ai avut grijă bine de ea?

Atunci am izbucnit:

— Am făcut tot ce-am putut! Dar nimeni nu s-a gândit la mine! Nimeni nu m-a întrebat dacă pot sau dacă vreau!

Sorin m-a tras ușor de braț:

— Livia, lasă… Nu e momentul…

— Ba da! E momentul! — am țipat printre lacrimi. — Șase ani am fost servitoarea voastră! Șase ani v-ați văzut de viețile voastre și m-ați lăsat aici!

Mariana s-a uitat la mine ca la o nebună.

— Dacă nu-ți convine, puteai să pleci!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. După înmormântare am început să mă gândesc serios la divorț. Sorin nu a făcut nimic să mă apere sau să mă sprijine. Era mereu absent, mereu obosit sau preocupat de altceva.

Am început să merg la terapie. Am vorbit cu o prietenă veche care m-a ascultat fără să mă judece.

— Livia, tu unde ești în povestea asta? Ce vrei tu?

Nu știam ce să-i răspund. Parcă uitasem cine sunt și ce vreau.

Acum stau în fața oglinzii și mă întreb: Oare câte femei ca mine există în România? Câte dintre noi ne sacrificăm fără ca cineva să ne mulțumească? Merită oare să rămân într-o familie care nu mă vede și nu mă apreciază?