Șalul roz – ziua în care am învățat să respir din nou

— Unde e Vlad? De ce nu răspunde la telefon?
Vocea mamei mele răsuna ca un ecou în bucătăria rece, în timp ce eu stăteam pe marginea scaunului, cu mâinile tremurânde strângând ceașca de cafea. Era 7 dimineața și Vlad nu venise acasă. Nu era prima dată când întârzia, dar niciodată nu lipsise o noapte întreagă. David, băiatul nostru de șapte ani, dormea încă, fără să știe că lumea lui era pe cale să se schimbe pentru totdeauna.

— Nu știu, mamă. Poate a avut ceva de lucru… încercam să mă conving și pe mine, dar vocea mi se frângea la fiecare cuvânt.

Mama mă privea cu ochii ei reci, judecători. — Tu ai făcut ceva. Bărbații nu pleacă așa, fără motiv. Poate dacă ai fi fost mai atentă la el…

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, trăgând aer în piept. Bucureștiul era cenușiu, iar zăpada murdară se topea pe trotuare. M-am uitat la mâinile mele goale și am simțit că nu mai am nimic. Vlad nu răspundea la telefon, nu l-am găsit nici la serviciu. Parcă dispăruse de pe fața pământului.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. Mama și tata au venit să stea cu mine „să mă ajute”, dar fiecare discuție se transforma într-un proces de intenție.

— Ce-o să faci acum? Cum o să-l crești singură pe David? — tata își ascundea îngrijorarea în spatele unui ton aspru.

— O să mă descurc, am spus încet, deși nu credeam nici eu ce spun.

David a început să pună întrebări. — Mami, unde e tati? De ce nu vine acasă?

Nu aveam răspunsuri. Îl mințeam zilnic: „Tati e plecat cu serviciul.” Dar ochii lui mari și triști mă ardeau mai tare decât orice reproș al părinților mei.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu mama — care îmi repeta obsesiv că „o femeie trebuie să-și țină bărbatul aproape” — am ieșit din casă fără să știu unde merg. Era frig și vântul îmi tăia obrajii. Am intrat într-un second-hand de pe colț, doar ca să scap de privirile tuturor.

Acolo am văzut șalul roz. Era moale, pufos, cu o nuanță veselă care părea complet nepotrivită pentru starea mea. L-am luat în mână și l-am pus la gât. Pentru prima dată după mult timp, m-am privit în oglindă și am zâmbit timid. Vânzătoarea, o femeie trecută prin viață, m-a privit cu blândețe.

— Îți stă bine. Rozul aduce noroc, să știi.

Am cumpărat șalul cu ultimii bani din portofel. Când am ieșit din magazin, am simțit că port ceva mai mult decât o bucată de material — era ca o promisiune că pot începe din nou.

Seara aceea a fost prima în care am dormit fără să plâng. David s-a cuibărit lângă mine și mi-a spus: — Mami, miroși frumos. Ca o floare.

A doua zi am decis să merg la serviciu, deși mama insista să stau acasă „să nu râdă lumea de tine”. Lucram ca educatoare la grădinița din cartier și știam că toți vor întreba unde e Vlad. Dar am pus șalul roz la gât și am intrat pe ușă cu capul sus.

Colegele m-au privit curioase. Doamna Viorica, directoarea, s-a apropiat de mine:

— Am auzit… dacă ai nevoie de ceva, spune-mi.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt chiar singură. Copiii m-au întâmpinat cu îmbrățișări și râsete. Pentru câteva ore am uitat de tot.

Seara, când am ajuns acasă, mama mă aștepta cu fața întunecată:

— Ți-ai găsit timp de cochetării? Cu șal roz la gât? Nu-ți e rușine?

Am simțit cum mi se umple sufletul de revoltă.

— Nu-mi mai spune ce să fac! Nu eu l-am alungat pe Vlad! Poate că merit și eu să fiu fericită!

Mama a tăcut pentru prima dată. Tata a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— Las-o în pace, Maria. Fata noastră are dreptul la viața ei.

A fost momentul în care am simțit că pot respira din nou.

Au trecut luni până când Vlad a dat un semn. Un mesaj sec: „Îmi pare rău. Nu pot să mă întorc.” Atât. Nicio explicație, nicio scuză.

Am plâns atunci ca niciodată. Dar apoi m-am ridicat și mi-am pus șalul roz la gât. Am ieșit cu David în parc și am râs împreună la glumele lui copilărești.

Familia mea a început încet-încet să mă accepte așa cum sunt. Mama încă oftează când mă vede cu șalul roz, dar nu mai spune nimic. Tata îmi aduce flori uneori și David îmi spune că sunt cea mai curajoasă mamă din lume.

Șalul roz a devenit simbolul meu. Ori de câte ori îl port, îmi aduc aminte că pot începe din nou, oricât de greu ar fi.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc povestea mea în tăcere? Câte dintre noi avem nevoie doar de un semn mic ca să ne aducem aminte cine suntem? Voi ce ați face dacă într-o zi totul s-ar schimba?