Sacrificiul unei mame: Povestea mea ca mamă-surogat pentru fiica mea

— Mamă, nu mai pot, nu mai suport să văd testele astea negative! Glasul Anei tremura, iar ochii ei roșii de plâns mă făceau să simt o durere pe care nu o mai cunoscusem până atunci. Stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Ploiești, cu mâinile strânse în poală, încercând să găsesc cuvintele potrivite. De ani de zile, Ana și soțul ei, Vlad, încercau să aibă un copil. Fuseseră la medici, făcuseră tratamente, cheltuiseră bani pe care nu-i aveau, iar fiecare eșec era ca o rană nouă în sufletul lor.

Într-o seară, după încă o veste proastă de la clinică, Ana a izbucnit: — Poate că nu sunt făcută să fiu mamă! Poate că Dumnezeu nu vrea! Am simțit atunci că trebuie să fac ceva. Să nu las ca visul ei să moară. Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, gândindu-mă la ce aș putea face. Dimineața, când soarele abia răsărea, am intrat în camera ei. — Ana, dacă ar exista o cale… dacă aș putea să te ajut, ai accepta? M-a privit confuză, apoi ochii i s-au mărit de uimire când i-am spus ce aveam în minte: — Să port eu copilul vostru. Să fiu eu mamă-surogat.

La început, a refuzat categoric. — Mamă, ești nebună? Ai 54 de ani! Cum să faci așa ceva? Dar disperarea și dorința de a fi mamă au învins. După luni de discuții, vizite la medici și analize peste analize, am primit aprobarea. Vlad era tăcut, dar îi vedeam speranța în ochi. Soțul meu, Gheorghe, a fost cel mai greu de convins. — Nu te gândești la tine? Dacă pățești ceva? Dar eu știam că nu pot trăi cu gândul că nu am făcut tot ce puteam pentru copilul meu.

Procedura a fost grea, umilitoare uneori. Injecții, ecografii, drumuri la București. Într-o zi ploioasă de aprilie, am primit vestea: sarcina a prins. Ana a plâns în hohote, iar Vlad m-a îmbrățișat pentru prima dată cu adevărat. Din acel moment, totul s-a schimbat. Ana venea zilnic, îmi aducea ceaiuri, fructe, mă întreba de zece ori pe zi dacă mă simt bine. Vlad era atent, dar distant. Gheorghe, deși nu spunea nimic, mă privea cu o îngrijorare care mă apăsa.

Pe măsură ce burtica mea creștea, simțeam privirile vecinilor. Oamenii vorbeau. — Ai auzit? Maria poartă copilul fiică-sii! Ce nebunie! La piață, femeile mă întrebau direct: — Nu ți-e rușine? Ce-o să zică lumea? Am învățat să nu mai ascult, să mă concentrez pe Ana și pe copilul din mine. Dar noaptea, când rămâneam singură, mă întrebam dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am forțat destinul.

Lunile au trecut greu. Am avut complicații, tensiune mare, nopți nedormite. Ana era tot mai agitată, iar Vlad se închidea în sine. Într-o seară, i-am surprins certându-se în sufragerie. — Nu mai pot, Ana! Nu mai suport să o văd pe mama ta suferind pentru noi! — Dar e singura noastră șansă, Vlad! Nu înțelegi? Am intrat și le-am spus: — Nu vreau să fiu motiv de ceartă. Dacă nu mai vreți, mă opresc aici. Ana a izbucnit în plâns, iar Vlad a ieșit trântind ușa.

Când a venit momentul nașterii, am simțit o frică pe care nu o mai trăisem. În sala de nașteri, Ana ținea mâna mea, plângând. — Mulțumesc, mamă, nu o să uit niciodată ce ai făcut pentru mine. Când am auzit primul țipăt al fetiței, am simțit o dragoste uriașă, dar și o durere sfâșietoare. Era nepoata mea, dar și copilul pe care îl purtasem nouă luni. Mi-au luat-o imediat, iar Ana a fugit la ea, lăsându-mă singură pe patul rece.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Ana și Vlad erau fericiți, dar eu simțeam un gol imens. Mă uitam la pozele cu fetița și plângeam. Nu aveam voie să mă apropii prea mult, să nu o „încurc” pe Ana. Odată, Ana mi-a spus: — Mamă, trebuie să înțelegi, e copilul nostru, nu al tău. M-a durut mai tare decât orice. Gheorghe încerca să mă liniștească, dar și el era pierdut. Prietenele mele mă evitau, iar vecinii mă priveau ca pe o ciudățenie.

Într-o zi, am mers la Ana să-i duc supă. Am găsit-o obosită, cu ochii umflați. — Nu mai pot, mamă. Nu mă descurc. Plânge toată noaptea, Vlad e la muncă, eu nu mai am putere. Am luat fetița în brațe și am simțit din nou acea legătură. — Lasă-mă să te ajut, Ana. Nu sunt dușmanul tău. Am stat cu ele toată noaptea, am legănat copilul, am povestit cu Ana despre fricile și durerile noastre. Atunci am înțeles că sacrificiul meu nu era doar pentru Ana, ci și pentru mine. Aveam nevoie să simt că mai am un rost.

Anii au trecut, iar fetița, Mara, a crescut frumoasă și isteață. Relația mea cu Ana s-a vindecat încet, dar nu a mai fost niciodată la fel. Vlad a plecat la muncă în Germania, iar Ana a rămas singură cu Mara. Eu am devenit sprijinul lor, dar rana din sufletul meu nu s-a închis niciodată complet.

Mă uit la Mara și mă întreb: oare am făcut bine? Oare sacrificiul meu a adus fericire sau doar alte suferințe? Poate că uneori, dragostea de mamă nu are limite, dar la ce preț? Voi ce ați fi făcut în locul meu?