Sacrificii nevăzute: Povestea unei vieți trăite pentru ceilalți

— E rândul tău, Sorina! Hai, nu te mai uita înapoi, că nu vine nimeni să te salveze!

Vocea mamei răsună în bucătăria mică, aburindă de la oala cu ciorbă. Aveam doar 14 ani atunci, dar simțeam deja greutatea lumii pe umeri. Tata tocmai plecase la muncă în Italia, iar fratele meu mai mic, Doru, plângea în camera alăturată. Mama era obosită, nervoasă, și tot ce voia era să nu-i mai pun întrebări. Așa am învățat să tac și să fac ce trebuie.

Anii au trecut ca o apă tulbure. Am terminat liceul cu note bune, dar n-am mers la facultate. Mama a zis că nu ne permitem. „Sorina, tu ești fata cea mare, trebuie să ai grijă de Doru și de casă. Poate la anul…” La anul n-a mai venit niciodată. În schimb, au venit facturile, grijile, și nopțile în care mă întrebam dacă viața mea va începe vreodată.

La 22 de ani m-am măritat cu Mihai. Nu-l iubeam cu adevărat, dar părea un om bun și mama zicea că „așa e viața la noi, nu ca-n filme”. Mihai lucra la o firmă de construcții, iar eu am rămas acasă cu copiii noștri, Ilinca și Rareș. Am devenit mamă fără să fiu pregătită să fiu femeie.

— Sorina, nu mai ai grijă de tine deloc! De ce nu ieși și tu cu fetele? mă întreba din când în când vecina mea, Livia.

— N-am timp, Livia. Copiii, casa… Mihai vine târziu. Cine să-i țină?

— Dar tu? Tu cine te ține pe tine?

Întrebarea ei m-a urmărit mult timp. În fiecare seară mă uitam în oglindă și vedeam o femeie obosită, cu ochii goi. Îmi aminteam de visele mele: voiam să devin profesoară de română, să scriu poezii, să călătoresc. Acum scriam doar liste de cumpărături și poezii pentru serbările copiilor.

Într-o zi, Doru a venit la mine cu ochii roșii:

— Sorina, ai putea să mă ajuți cu niște bani? Am rămas fără serviciu și… nu vreau să afle mama.

N-am avut inimă să-l refuz. Am strâns din dinți și am renunțat la rochia pe care mi-o promisesem de ziua mea. I-am dat banii și am zâmbit forțat:

— Lasă, Doru, o să fie bine. Pentru asta suntem frați.

Mihai a aflat și a făcut scandal:

— Mereu pui familia ta pe primul loc! Dar noi? Copiii noștri? Când ai să te gândești și la noi?

Am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am simțit prinsă între două lumi: una care cerea mereu de la mine și alta care nu-mi dădea nimic înapoi.

Anii au trecut. Mama s-a îmbolnăvit și am adus-o la noi. Mihai s-a înstrăinat tot mai mult. Copiii au crescut și au început să mă întrebe:

— Mama, tu ce-ți dorești?

Nu știam ce să răspund. Îmi doream doar liniște. Seara, după ce toți adormeau, ieșeam pe balcon și priveam luminile orașului. Mă întrebam dacă există undeva o linie invizibilă unde oamenii ca mine stau la coadă ca să-și ceară viața înapoi.

Într-o zi am visat că eram într-o sală mare, plină de oameni triști. O femeie m-a întrebat:

— E aici coada pentru cei care au dat totul?

— Da, aici! Eu sunt numărul 452, tu ești 453.

M-am trezit plângând. Era doar un vis sau era adevărul meu?

Într-o seară, Ilinca a venit la mine:

— Mama, vreau să merg la facultate la București. Știu că e greu… dar vreau să încerc.

Am simțit un nod în gât. M-am gândit la mine, la visele mele pierdute.

— Du-te, Ilinca! Nu-ți sacrifica viața pentru nimeni. Nici măcar pentru mine.

A plecat cu lacrimi în ochi și mi-a mulțumit. Atunci am înțeles că sacrificiul meu nu trebuie să fie povara ei.

Acum am 48 de ani. Mama nu mai e, Mihai a plecat cu altcineva, copiii sunt mari și fiecare își vede de viața lui. Eu? Încerc să mă regăsesc printre ruinele unei vieți trăite pentru alții.

Merg uneori prin parc și privesc oamenii: mame grăbite, tați obosiți, bătrâni singuri pe bănci. Mă întreb câți dintre ei stau la coada invizibilă a celor care au dat totul fără să primească nimic.

Oare cât putem sacrifica din noi până nu mai rămâne nimic? Și cine ne dă voie să ne cerem viața înapoi?