Rugăciunea care ne-a ținut împreună: Povestea lui Vlad și a familiei noastre

— Mamă, nu mai pot, nu mai știu ce să fac!
Vocea lui Vlad răsuna spartă prin ușa închisă a camerei sale. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei noastre din Pitești fusese sfâșiată de țipetele lui și ale Anei, nora mea. M-am apropiat încet, cu inima strânsă, și am bătut ușor în ușă.
— Vlad, pot să intru?
Nu mi-a răspuns imediat. Am deschis totuși și l-am găsit pe pat, cu fața în pernă, trupul cutremurat de plâns. Mi s-a rupt sufletul. Îmi venea să o sun pe Ana și să-i spun să nu-și mai bată joc de băiatul meu, dar știam că nu așa se rezolvă lucrurile.

Vlad fusese mereu un copil sensibil. Îl crescusem singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când avea doar șapte ani. Am muncit la fabrica de textile ca să-i pot pune o pâine pe masă și să-i cumpăr cărți. Era mândria mea: primul din familie care a terminat facultatea. Când a cunoscut-o pe Ana, părea fericit. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Certuri din nimic, reproșuri, uși trântite. Ana îl acuza că nu câștigă destul, că nu e destul de bărbat. Vlad se închidea tot mai mult în el.

În acea noapte, am stat lângă el fără să spun nimic. Doar i-am ținut mâna. După un timp, a ridicat ochii roșii spre mine:
— Mamă, tu crezi că Dumnezeu mă mai aude? Că rugăciunile mele chiar contează?
Am simțit un nod în gât. Nu mai fusesem la biserică de ani buni, dar știam că Vlad avea nevoie de ceva mai mare decât noi doi.
— Vlad, cred că Dumnezeu ne aude mereu. Poate nu ne răspunde cum vrem noi, dar ne dă putere să mergem mai departe.
A doua zi dimineață, l-am găsit citind o carte de rugăciuni pe care i-o dădusem când era mic. M-a privit cu o speranță timidă:
— Pot să vin cu tine la biserică duminică?

Așa a început drumul nostru. În fiecare duminică mergeam împreună la slujbă la Biserica Sfântul Nicolae din cartier. Vlad se ruga cu ochii închiși, strângându-mi mâna atât de tare încât mă durea. După slujbă, stăteam pe banca din fața bisericii și vorbeam despre orice altceva decât despre Ana.

Dar acasă, iadul continua. Într-o seară, Ana a venit acasă târziu și l-a acuzat pe Vlad că e „un ratat care nu știe să-și țină familia”. Am auzit totul prin pereți. Vlad a ieșit val-vârtej din casă și s-a dus direct la biserică. L-am urmat fără să știe. L-am găsit îngenuncheat în fața altarului gol, cu lacrimile curgându-i pe obraji.
— Doamne, dă-mi putere! Nu mă lăsa să mă pierd!
Am simțit atunci că trebuie să fac ceva. A doua zi am chemat-o pe Ana la o cafea.
— Ana, știu că nu e ușor pentru tine. Dar Vlad te iubește și suferă enorm. Ce se întâmplă între voi?
M-a privit rece:
— Nu e treaba dumneavoastră. Vlad nu e bărbatul de care am nevoie.
Am plecat cu inima frântă. Mi-am dat seama că uneori dragostea nu e de ajuns.

Vlad a început să meargă la un preot pentru spovedanie și sfaturi. Încet-încet, am văzut cum se ridică din propria cenușă. Nu mai plângea noaptea, nu mai era atât de abătut. Într-o zi mi-a spus:
— Mamă, cred că trebuie să mă despart de Ana. Nu mai pot trăi așa.
Am simțit un amestec de ușurare și teamă. Știam cât îl va durea, dar era singura cale.

Divorțul a fost greu și murdar. Ana l-a acuzat de tot felul de lucruri neadevărate, iar familia ei ne-a întors spatele. Prietenii s-au împărțit în tabere. Vlad era epuizat, dar nu s-a mai lăsat doborât.
Într-o seară, după ce s-au terminat toate procesele, am stat împreună la masă și mi-a spus:
— Dacă nu era rugăciunea și credința că Dumnezeu mă ține de mână, nu știu dacă aș fi rezistat.

Acum Vlad încearcă să-și refacă viața. Merge la serviciu, are câțiva prieteni apropiați și încă vine cu mine la biserică duminica. Uneori îl văd privind lung la familiile fericite din jur și știu că încă doare.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim drame ascunse în spatele ușilor închise? Câți găsim puterea să mergem mai departe când totul pare pierdut? Poate că răspunsul stă în credință sau poate doar în dragostea dintre o mamă și fiul ei.