Rochia de mireasă de cinci lei și adevărul din spatele zâmbetului meu

— Nu poți să porți așa ceva la nuntă, Ioana! Ce-o să zică lumea? Vocea mamei răsuna ca un tunet în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni și miros de cafea arsă. Țineam rochia albă strâns la piept, simțind materialul subțire și ușor răcoros pe piele. Era simplă, fără dantelă scumpă sau perle, dar avea o eleganță aparte, ca o promisiune tăcută că totul va fi bine.

— Mamă, nu contează ce zice lumea. E rochia mea, ziua mea! am șoptit, cu vocea tremurândă.

Tata nici nu s-a uitat la mine. A oftat adânc și a ieșit pe balcon să fumeze, lăsând în urmă un nor de tăcere grea. Fratele meu, Radu, a râs scurt:

— Ioana, dacă vrei să fii vedetă la ProTV cu rochia asta de cinci lei, treaba ta. Eu n-aș avea curaj.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În orașul nostru mic din Moldova, fiecare pas greșit devenea subiect de bârfă. Oamenii nu uitau niciodată nimic. Și totuși, când am văzut rochia aceea la târgul de vechituri, printre haine ponosite și jucării sparte, am știut că e pentru mine. O bătrânică cu ochii blânzi mi-a zâmbit:

— Ia-o, fată dragă. Să-ți poarte noroc. E aproape nouă. Am dat cinci lei și am plecat cu inima ușoară, visând la ziua cea mare.

Dar acasă m-a așteptat furtuna. Mama voia să mergem la Iași să cumpărăm o rochie «adevărată», cu bani împrumutați de la mătușa Viorica. Tata nu voia să audă de datorii. Eu nu voiam decât să fiu eu însămi.

În seara aceea, am stat pe pat cu rochia întinsă lângă mine și am plâns în tăcere. M-am gândit la bunica mea, care îmi spunea mereu: «Ioana, fericirea nu se cumpără cu bani.» Poate că avea dreptate.

A doua zi, l-am sunat pe Vlad, logodnicul meu.

— Vlad, dacă vin la altar în rochia asta simplă, mă mai iei de nevastă?

A râs cald:

— Ioana, eu te iau și în pijama! Dar să știi că arăți ca o actriță din filmele vechi. Ai ceva special când zâmbești.

Am simțit cum mi se încălzește sufletul. Vlad era singurul care mă vedea cu adevărat.

Pregătirile pentru nuntă au fost un carusel de emoții. Mama încerca să mă convingă să renunț la rochie:

— O să râdă toată lumea! Ce fel de mireasă ești tu?

— Una fericită, mamă. Atât vreau.

În ziua nunții, ploua mărunt. Am îmbrăcat rochia aceea simplă și m-am privit în oglindă. Nu semănam cu nicio mireasă din reviste sau de pe Instagram. Dar ochii mei străluceau altfel — de curaj și speranță.

Când am intrat în biserică, am simțit privirile tuturor pe mine. Un murmur a trecut prin mulțime:

— Uite-o pe Ioana! Parcă e o vedetă…

O vecină a șoptit:

— Seamănă cu Irina Petrescu din filmele alea vechi!

Am zâmbit larg și am pășit spre Vlad, care mă privea ca și cum aș fi fost singura femeie din lume.

După slujbă, la restaurant, rudele au început să comenteze:

— De ce n-ai luat o rochie mai scumpă?
— Săraca fată…
— Dar ce frumoasă e! Parcă e desprinsă din alt film…

Mama s-a apropiat încet de mine și mi-a șoptit la ureche:

— N-am crezut că poți fi atât de frumoasă într-o rochie atât de simplă… Poate că am greșit eu.

Am îmbrățișat-o strâns. Tata mi-a făcut cu ochiul și mi-a pus o bancnotă de 50 de lei în palmă:

— Pentru noroc, fata tatei.

Seara târziu, când toată lumea dansa și râdea, m-am retras puțin afară, sub streașina restaurantului. Ploua ușor și aerul mirosea a iarbă proaspătă. Vlad m-a găsit acolo și m-a luat în brațe.

— Ai fost cea mai frumoasă mireasă pe care am văzut-o vreodată.

Am zâmbit printre lacrimi:

— Știi cât a costat rochia asta?

— Nu contează. Tu contezi.

În noaptea aceea am adormit cu capul pe umărul lui Vlad și cu sufletul împăcat. Am înțeles că nu hainele sau banii ne definesc fericirea, ci curajul de a fi noi înșine.

Acum, când privesc fotografiile din ziua nunții mele și văd zâmbetul sincer din ochii mei, mă întreb: câți dintre noi avem curajul să alegem pentru sufletul nostru și nu pentru gura lumii? Oare cât valorează fericirea adevărată?