Regulile Mamei: Povara Nedreptății în Propria Familie

— Nu-i da, Livia, lasă-l pe Vlad să aleagă primul, el e băiatul cel mare! vocea soacrei mele, doamna Margareta, a tăiat aerul din sufragerie ca un cuțit. Era duminică, iar masa era plină: sarmale aburinde, cozonaci proaspeți, râsete stinghere și priviri care evitau să se întâlnească. Copiii mei, Ana și Paul, stăteau cuminți pe canapea, cu ochii mari și palmele strânse în poală. Vlad, nepotul preferat al soacrei, deja își alesese cea mai mare felie de prăjitură.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Margareta făcea diferențe între nepoți, dar astăzi, în fața tuturor, nedreptatea mi-a ars obrajii ca o palmă. Soțul meu, Radu, a evitat să mă privească. Știa că mă doare, dar tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt.

— Mamă, poate ar fi bine să-i lași și pe ceilalți copii să aleagă… am încercat eu să spun cu voce tremurată.

Margareta m-a privit peste ochelari, cu acea privire rece pe care o avea doar pentru mine.

— Livia, la noi în familie așa se face. Vlad e băiatul cel mare, el are prioritate. Nu te mai supăra pentru nimicuri.

Nimicuri… Pentru ea, copiii mei erau nimicuri. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am înghițit. Nu voiam să le arăt slăbiciunea mea.

După masă, Ana a venit la mine și m-a întrebat încet:

— Mami, de ce bunica nu mă iubește la fel ca pe Vlad?

Întrebarea ei m-a sfâșiat. Ce puteam să-i spun? Că uneori adulții sunt nedrepți? Că tradițiile pot fi crude? Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Pentru mine tu ești cea mai importantă.

Dar nu era suficient. Nedreptatea plutea în aer ca un nor greu. În serile următoare, Radu și cu mine ne-am certat din ce în ce mai des.

— De ce nu-i spui mamei tale să se oprească? Nu vezi că îi rănește pe copii?

— Livia, nu vreau scandaluri. Așa a fost mereu la noi. Vlad e fiul fratelui meu mai mare, e normal să fie tratat altfel…

— Normal? Să-ți vezi copiii plângând e normal?

Radu a tăcut. Și tăcerea lui m-a făcut să mă simt singură ca niciodată.

Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii roșii.

— Mami, la școală Vlad a spus că bunica îl iubește doar pe el și că noi nu contăm…

Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. Am mers direct la Margareta.

— Doamnă Margareta, vă rog să nu mai faceți diferențe între copii. Ana și Paul suferă. Nu e drept.

Ea m-a privit cu răceală:

— Livia, tu nu știi ce înseamnă tradiția. La noi așa s-a făcut mereu. Dacă nu-ți convine, nu mai veniți la masă.

Am ieșit din casa ei tremurând de furie și neputință. În acea seară am decis: nu voi mai merge la mesele de duminică. Copiii mei nu vor mai fi umiliți.

Radu a fost furios:

— Vrei să destrami familia pentru niște mofturi?

— Nu sunt mofturi! Sunt copiii noștri! Dacă tu nu poți să-i aperi, o voi face eu!

Au urmat luni de tăcere între noi și familia lui Radu. Copiii au întrebat de ce nu mai mergem la bunici. Le-am spus adevărul: că uneori trebuie să ne apărăm chiar și de cei din familie.

Într-o zi, Margareta a venit la noi acasă. Era pentru prima dată când venea fără invitație.

— Livia… poate am greșit. Dar eu am crescut altfel. Nu știu cum să fiu altfel…

Am privit-o lung. În ochii ei am văzut pentru prima dată nesiguranță.

— Nu vreau decât ca Ana și Paul să fie iubiți la fel ca Vlad. Să simtă că aparțin acestei familii.

Margareta a oftat adânc:

— O să încerc… Dar ai răbdare cu mine.

A fost un început timid. La următoarea masă de duminică, Margareta le-a dat tuturor copiilor voie să aleagă primii desertul. Ana mi-a zâmbit larg. Paul s-a uitat mirat la bunica lui.

Nu s-au schimbat toate peste noapte. Dar am simțit că lupta mea nu a fost în zadar.

Acum mă întreb: câte mame mai tac din teamă sau din rușine? Câte familii se frâng sub greutatea unor tradiții nedrepte? Oare cât de mult trebuie să suferim înainte să spunem „ajunge”?