Răni de familie: Scandalul din satul de sub dealurile Moldovei

— Nu mai suport, Ilie! Nu mai pot să o las să-mi crească fata după bunul ei plac! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce îl priveam pe soțul meu cum își turna vin în pahar, evitându-mi privirea.

Era deja a treia oară săptămâna aceea când mă certam cu soacra mea, tanti Viorica, o femeie cu ochii mici și limba ascuțită, care nu știa să spună „nu” când venea vorba de a se băga în viața noastră. De când s-a născut Ana, fetița noastră, parcă nu mai aveam niciun cuvânt de spus în propria casă. „Lasă, mamă, că știu eu mai bine, am crescut trei copii!” îmi repeta mereu, de parcă eu eram o străină care nu știe să țină un copil în brațe.

Într-o zi, am intrat în bucătărie și am găsit-o pe Ana cu obrajii plini de dulceață, iar tanti Viorica îi dădea cu lingura direct din borcan. „Dar are doar trei ani! Nu-i dai prea mult zahăr?” am întrebat, încercând să-mi stăpânesc nervii. „Lasă, mamă, să se bucure de copilărie, nu fi așa de rea!” mi-a răspuns, fără să se uite la mine. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar de dulceață, ci de faptul că nu mă asculta niciodată, că nu mă vedea ca pe o mamă, ci ca pe o fată nepricepută.

Ilie, bărbatul meu, era prins la mijloc. Îl vedeam cum se ferește de scandal, cum se ascunde după treburi prin curte sau se duce la birt, doar să nu fie martor la certurile noastre. „Ce vrei să fac, Maria? E mama mea, nu pot să-i zic să plece!” îmi spunea mereu, dar eu simțeam că mă sufoc. Satul era mic, toți știau tot, și fiecare ceartă ajungea la urechile vecinilor. Mă simțeam judecată, ca și cum eu eram vinovată că nu pot să-mi țin familia unită.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, am ieșit pe prispă și am început să plâng. Mă simțeam singură, neînțeleasă, prinsă între două lumi: una veche, în care soacra decide tot, și una nouă, în care eu vreau să fiu mamă după capul meu. Mama mea, Dumnezeu s-o ierte, mi-a spus mereu: „Să nu lași pe nimeni să-ți crească copilul, Maria, că altfel nu mai e al tău.” Dar cum să fac asta când trăim toți sub același acoperiș?

A doua zi, am hotărât să vorbesc deschis cu Ilie. „Ori mă asculți, ori plec cu Ana la ai mei. Nu mai pot, Ilie! Nu vreau să-mi pierd copilul, nu vreau să ajung să nu mă mai asculte nici ea, ca tine!” El s-a uitat la mine lung, cu ochii umezi. „Nu vreau să te pierd, Maria, dar nici pe mama nu pot s-o dau afară. Ce să facem?”

Am încercat să găsim o cale de mijloc. Am vorbit cu tanti Viorica, dar ea s-a supărat și mai tare. „Așa răsplătești tu tot ce-am făcut pentru voi? Să nu mai pun piciorul în bucătărie? Să nu mă mai apropii de fată? Să nu mai fiu bunică?” a țipat, iar vocea ei a răsunat în toată casa. Ana s-a speriat și a început să plângă. Atunci am simțit că am ajuns la capătul puterilor.

Zilele au trecut, iar tensiunea a crescut. Vecinele au început să mă ocolească, să șușotească pe la colțuri. „Ai auzit, măi, ce scandal la Maria și Ilie? Cică nu-și mai lasă soacra să vadă fata!” Mă durea fiecare vorbă, fiecare privire aruncată pe furiș. Mă simțeam vinovată, dar și furioasă. De ce trebuie să fie așa? De ce nu pot să fiu și eu mamă, fără să fiu judecată?

Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre iertare și răbdare. M-am uitat la tanti Viorica, care stătea cu capul sus, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt cea care greșește, dacă nu cumva am exagerat. Dar când am văzut-o pe Ana cum se agață de mine, cum mă caută cu privirea, am știut că nu pot să renunț.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, tanti Viorica a plecat la sora ei din satul vecin. Casa a rămas goală, liniștea era apăsătoare. Ilie era trist, dar parcă și ușurat. Ana era mai veselă, mai liniștită. Am început să respir din nou, să mă simt mamă cu adevărat. Dar știam că nu va dura mult. Satul nu uită, oamenii nu iartă ușor.

Au trecut luni de zile. Tanti Viorica nu a mai venit, dar nici nu a uitat. Ne-am întâlnit la o nuntă, iar privirea ei m-a străpuns ca un cuțit. „Să nu uiți, Maria, că sângele apă nu se face. O să-ți pară rău!” mi-a șoptit la ureche, cu vocea ei rece. Am simțit un fior pe șira spinării. Poate că are dreptate. Poate că am rupt ceva ce nu se mai poate repara.

Dar când mă uit la Ana, la ochii ei senini, la zâmbetul ei, știu că am făcut ce trebuia. Poate că am pierdut liniștea familiei, poate că am supărat pe toată lumea, dar nu am lăsat pe nimeni să-mi ia dreptul de a fi mamă.

Mă întreb însă, în fiecare seară, când sting lumina: oare am mers prea departe? Oare am fost prea dură? Sau, pur și simplu, am făcut ce trebuia ca să-mi apăr copilul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?