Prizonieră în Propria Mea Casă: Povestea Evei între Frică și Libertate

— Eva, unde ai pus chitanța de la lumină? Ai plătit-o sau iar ai uitat? vocea lui Radu răsună ascuțit din bucătărie, iar eu tresar, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi amintesc dacă am pus hârtia în sertarul cu facturi sau am lăsat-o pe masă. Mă uit la ceas – e trecut de opt seara, iar copiii s-au retras deja în camerele lor, tăcuți, ca niște umbre care știu că nu e momentul să deranjeze. Mă ridic de pe canapea, cu inima bătându-mi nebunește, și mă îndrept spre bucătărie, încercând să-mi maschez neliniștea.

— Am pus-o în sertar, cred… îi răspund încet, dar Radu deja scotocește nervos printre hârtii, aruncându-le pe jos.

— Mereu ești aiurită! Dacă nu eram eu, erați de mult pe drumuri! îmi aruncă el, cu privirea rece, de parcă aș fi un copil care nu știe să aibă grijă de nimic. Mă simt mică, neînsemnată, ca și cum fiecare greșeală ar fi o dovadă că nu merit nimic din ce am.

Nu a fost mereu așa. Îmi amintesc prima zi după nuntă, când, cu inima plină de speranță, i-am întins lui Radu plicul cu salariul meu, spunându-i: „Ține tu banii, dragule, așa e mai bine, să nu ne certăm niciodată pe bani.” El a zâmbit larg și m-a sărutat pe frunte, promițându-mi că va avea grijă de noi. Atunci am crezut că asta înseamnă încredere și iubire. Dar, încet-încet, plicul cu bani a devenit simbolul dependenței mele.

La început, nu mi-am dat seama. Radu era mereu atent la cheltuieli, făcea liste, calcula totul, iar eu mă simțeam protejată. Dar, cu timpul, am început să observ că nu mai aveam voie să cumpăr nimic fără să-i cer voie. Dacă voiam să iau o rochie nouă sau să le cumpăr copiilor ceva dulce, trebuia să-i cer bani și să-i explic de ce. La fiecare salariu, îi dădeam totul, iar el îmi lăsa doar câțiva lei pentru autobuz și, uneori, nici atât.

— Eva, nu avem bani de risipit! îmi spunea el, de fiecare dată când îndrăzneam să cer ceva pentru mine. „Nu vezi cât de greu e să ții o casă?”

Anii au trecut, iar eu am început să mă sting. Prietenele mele, Irina și Mihaela, mă invitau la cafea, dar mereu găseam scuze să nu merg. Nu aveam bani, nu aveam voie, nu aveam curaj. Mama mă întreba la telefon dacă sunt bine, iar eu îi răspundeam mereu: „Da, mamă, suntem bine, Radu muncește mult, copiii cresc frumos.” Dar, în sufletul meu, simțeam cum mă sufoc.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să-i vorbesc lui Radu.

— Radu, aș vrea să păstrez și eu o parte din salariu, să pot să-mi cumpăr ceva fără să te deranjez de fiecare dată…

El s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.

— Ce, nu ai încredere în mine? Eu nu știu ce e mai bine pentru noi? Dacă începi să-ți ții bani deoparte, înseamnă că nu mă mai iubești! a ridicat tonul, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul de frică. Am tăcut, ca de obicei, și am mers la culcare cu lacrimile curgându-mi pe obraz, în liniște, să nu mă audă copiii.

Zilele au devenit tot mai grele. Radu controla tot: cu cine vorbesc, unde merg, ce cumpăr, ce gătesc. Dacă întârzia cineva cu plata la serviciu, mă certa că nu sunt destul de bună. Dacă primeam un mesaj de la o colegă, trebuia să-i arăt telefonul. Încet-încet, am început să cred că poate chiar eu sunt de vină, că nu sunt suficientă, că nu merit mai mult.

Într-o zi, la școală, fiica mea, Ana, a venit acasă plângând.

— Mami, de ce nu pot și eu să merg la ziua Mariei? Toți copiii merg, doar eu nu am bani de cadou…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să-i explic că nu avem bani, dar ochii ei mari, plini de lacrimi, m-au făcut să mă simt cea mai rea mamă din lume. În seara aceea, am încercat din nou să vorbesc cu Radu.

— Radu, te rog, Ana vrea să meargă la ziua unei colege. Nu putem să-i dăm și ei niște bani pentru un cadou?

El a oftat, s-a uitat la mine cu dispreț și a spus:

— Nu avem bani pentru prostii! Dacă nu-ți convine, du-te și fă-ți alt bărbat!

M-am retras în baie și am plâns în hohote, cu mâna la gură, să nu mă audă nimeni. Mă simțeam prinsă într-o cușcă invizibilă, fără scăpare. Nu aveam pe nimeni la care să apelez, nu aveam bani puși deoparte, nu aveam curaj să plec. Mă gândeam la copii, la ce ar spune lumea, la ce ar face Radu dacă ar afla că vreau să plec.

Într-o zi, la serviciu, colega mea, Doina, m-a tras deoparte.

— Eva, tu ești bine? Pari tot mai tristă în ultima vreme. Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, eu sunt aici.

M-am uitat la ea și, pentru prima dată după mulți ani, am simțit că cineva chiar mă vede. Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Doina m-a ascultat, m-a îmbrățișat și mi-a spus că nu sunt singură, că există soluții, că pot să cer ajutor.

În acea seară, am stat mult timp pe gânduri. M-am uitat la copiii mei dormind și mi-am promis că trebuie să fac ceva. Am început să pun deoparte câte zece lei, ascunși într-o cutie de pantofi, să caut informații despre centre de sprijin pentru femei, să vorbesc cu mama și cu prietenele mele. Fiecare pas era un act de curaj, dar și o luptă cu frica.

Radu a început să simtă că ceva se schimbă. A devenit și mai suspicios, mai agresiv. Într-o seară, când a găsit cutia cu bani, a făcut un scandal monstru. M-a acuzat că vreau să-l părăsesc, că sunt o trădătoare. Copiii au plâns, eu am plâns, iar casa noastră a devenit un câmp de luptă.

Dar, în acea noapte, am știut că nu mai pot da înapoi. Am sunat-o pe Doina și i-am spus că am nevoie de ajutor. A doua zi, cu inima cât un purice, am plecat de acasă cu copiii, lăsând în urmă tot ce am construit, dar și tot ce m-a distrus.

Acum, stau într-o cameră mică, cu copiii lângă mine, și încerc să-mi reconstruiesc viața. Nu e ușor. Fiecare zi e o luptă cu frica, cu rușinea, cu vinovăția. Dar, pentru prima dată după mulți ani, simt că pot respira. Că am dreptul să fiu liberă, să fiu eu însămi.

Mă întreb, privind pe fereastră la orașul care nu știe nimic despre drama mea: câte femei mai trăiesc așa, în tăcere, crezând că nu există scăpare? Oare voi avea vreodată curajul să mă iert pe mine însămi pentru anii pierduți? Voi reuși să fiu din nou fericită?