Prinsă în capcana propriei bunătăți: Cum, ajutându-mi fiul și nora, m-am pierdut pe mine însămi

— Mamă, nu poți să vii și azi să stai cu Vlad? Ioana are o ședință importantă la serviciu, iar eu trebuie să ajung la bancă.

Vocea lui Rareș răsuna în telefon cu o notă de nerăbdare, iar eu, ca de obicei, am spus „Da, sigur, vin imediat.” Nici nu apucasem să-mi beau cafeaua. M-am uitat în oglindă la chipul meu obosit, cu părul încă nepieptănat și ochii încercănați. M-am întrebat, pentru a mia oară, când a fost ultima dată când am făcut ceva doar pentru mine.

Am crescut singură un băiat după ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit când Rareș avea doar șapte ani. Am muncit pe rupte ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum veneam acasă seara târziu, cu mâinile crăpate de la spălat vase la restaurantul unde lucram, dar cu sufletul plin când îl vedeam dormind liniștit. Toată viața mea s-a învârtit în jurul lui Rareș. Nu am avut timp de prieteni, de pasiuni sau de mine însămi. Totul era pentru el.

Când s-a căsătorit cu Ioana, am simțit o bucurie imensă, dar și o teamă surdă că nu voi mai fi la fel de importantă. M-am străduit să le fiu aproape, să nu fiu soacra aceea băgăcioasă despre care toată lumea vorbește cu ciudă. Dar, încet-încet, au început să mă cheme tot mai des: „Mamă, poți să vii să gătești ceva pentru noi? Suntem obosiți.” „Mamă, Vlad e răcit, nu vrei să stai cu el?” „Mamă, avem nevoie de ajutor cu ratele la bancă…”

La început, m-am simțit utilă. Era ca și cum rolul meu de mamă nu se terminase odată cu maturizarea lui Rareș. Dar apoi am început să simt că nu mai am viață proprie. Prietena mea cea mai bună, Mariana, mă întreba mereu:

— Elena, tu când ai fost ultima dată la teatru? Sau la coafor? Sau ai citit o carte doar pentru tine?

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovată doar gândindu-mă la asta. Cum să mă pun pe mine pe primul loc când copilul meu are nevoie de mine?

Într-o zi, după ce am stat cu Vlad toată după-amiaza și am gătit ciorbă pentru toată familia, Ioana a venit acasă și nici măcar nu m-a salutat. S-a trântit pe canapea cu telefonul în mână. Rareș a intrat în bucătărie și mi-a spus pe fugă:

— Mulțumim că ai venit, mamă! Poți să mai treci și mâine? Ioana are din nou treabă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am plecat acasă târziu, pe ploaie, cu sacoșa goală și sufletul greu. În seara aceea am plâns în pernă ca un copil.

A doua zi dimineață am decis să spun „nu”. Am sunat-o pe Mariana și i-am spus că vreau să mergem la film. Când Rareș m-a sunat din nou:

— Mamă, vii azi?

Am inspirat adânc:

— Nu pot azi, Rareș. Am planuri.

A urmat o tăcere lungă.

— Ce planuri? Cu cine?

— Cu Mariana. Mergem la film.

— Bine… dar Vlad ce facem cu el?

— Poate găsiți voi o soluție azi.

Am simțit vinovăția mușcându-mă de inimă. Seara m-a sunat Ioana:

— Sincer, Elena, nu mă așteptam la asta de la tine. Știi cât de greu ne e… Credeam că putem conta pe tine.

Am stat mult pe gânduri după acea discuție. M-am simțit egoistă și rea. Dar apoi mi-am dat seama că nu e normal ca toată lumea să se bazeze doar pe mine. Când am încercat să le explic că am nevoie și eu de timp pentru mine, Rareș s-a supărat:

— Mamă, tu mereu ai fost acolo pentru mine! Acum când chiar avem nevoie… te schimbi?

— Rareș, am 58 de ani. Nu vreau să-mi petrec restul vieții doar făcând curat și gătind pentru voi. Vreau să trăiesc și eu puțin.

A urmat o perioadă rece între noi. Nu m-au mai sunat atât de des. M-am simțit singură și inutilă la început. Dar apoi am început să descopăr lucruri mici care îmi făceau plăcere: o carte bună citită în liniște, o plimbare în parc fără grabă, o cafea băută cu Mariana la terasă.

Într-o zi, Rareș a venit la mine acasă. Era abătut.

— Mamă… îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu mi-am dat seama cât te solicităm. Dar ne e greu fără tine.

L-am îmbrățișat și i-am spus:

— Știu că vă e greu. Dar și mie mi-a fost greu ani de zile. Poate e timpul să învățăm cu toții să ne descurcăm altfel.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Încerc să găsesc un echilibru între a fi mamă și a fi femeie cu propriile vise și nevoi.

Mă întreb: oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste? Oare putem fi bune mame fără să ne pierdem pe noi înșine?