Prea Târziu pentru Regrete: Povestea unei Mame la 40 de Ani

— Nu vreau să mănânc asta! De ce nu poți să faci și tu ceva normal, ca toate mamele? strigă Vlad, trântind farfuria pe masă. Mă uit la el, la ochii aceia albaștri care cândva mă făceau să plâng de fericire, iar acum mă dor ca o rană deschisă. Are 15 ani și nu mai știu cine este. Sau, mai bine zis, nu mai știu cine sunt eu lângă el.

Mă numesc Camelia și am devenit mamă la 40 de ani. Am așteptat acest copil ca pe o minune, după ani de tratamente, analize, speranțe și dezamăgiri. Când l-am ținut prima dată în brațe, am jurat că nu-i va lipsi nimic. Poate că acolo am greșit. Poate că dragostea mea s-a transformat în ceva toxic, într-o capcană din care nici el, nici eu nu mai știm cum să ieșim.

— Vlad, te rog, încearcă măcar…
— Nu! Nu vreau! Și lasă-mă în pace!

Se ridică și pleacă în camera lui, trântind ușa cu putere. Mă prăbușesc pe scaun și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Soțul meu, Sorin, intră în bucătărie și mă privește cu acea privire obosită pe care o are de câțiva ani buni.

— Iar s-a certat cu tine?
— Nu mai știu ce să fac, Sorin. Parcă nu mai e copilul nostru.
— Camelia, l-ai răsfățat prea mult. Știi bine asta.

Îl privesc cu ciudă. Ușor îi e lui să spună. El a fost mereu cel cu limitele, cu regulile. Eu am fost cea care a cedat la fiecare rugăminte, la fiecare lacrimă, la fiecare „mami, te rog”. Cum să nu-i dau totul când mi-a fost dat atât de greu?

Când Vlad era mic, îi cumpăram orice jucărie își dorea. La grădiniță, dacă plângea că nu vrea să stea fără mine, îl luam acasă. La școală, dacă primea o notă mică, dădeam vina pe profesori. Am vrut să-l protejez de orice suferință, să-i fie viața mai ușoară decât a mea. Dar acum văd că l-am făcut slab și egoist.

Într-o seară, după o altă ceartă legată de bani — Vlad voia un telefon nou, deși îl schimbase pe cel vechi acum trei luni — am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, hai să stăm puțin de vorbă. Fără țipete.
— Ce vrei?
— Vreau să înțelegi că nu poți avea totul doar pentru că ceri. Trebuie să muncești pentru lucruri.
— Dar tu mi-ai dat mereu totul! Acum de ce nu mai vrei?

M-a durut răspunsul lui mai mult decât orice palmă. Avea dreptate. Eu i-am arătat că lumea se învârte în jurul lui. Cum să-l învăț acum altceva?

Am început să citesc despre „sindromul copilului unic”, despre copiii crescuți prea protejat sau prea răsfățat. M-am înscris pe forumuri pentru părinți și am citit poveștile altora ca mine. Toți spuneau același lucru: „E greu să repari ce ai stricat ani la rând.”

Într-o zi, am decis să nu-i mai dau bani pentru ieșirile cu prietenii.

— Vlad, azi nu am bani pentru tine.
— Cum adică? Ai zis că-mi dai!
— Nu pot mereu. Trebuie să înveți să te descurci și singur.

A plecat furios și nu mi-a vorbit două zile. Am plâns nopți întregi, dar am rezistat tentației de a ceda. Sorin m-a susținut:

— Dacă nu facem asta acum, va fi prea târziu.

Au urmat luni grele. Vlad s-a închis tot mai mult în el. A început să lipsească de la școală, să mintă că merge la ore când de fapt stătea prin mall-uri cu alți băieți ca el. Am primit un telefon de la diriginta lui:

— Doamnă Popescu, Vlad are probleme la matematică și la română. Nu vine la ore și nu-și face temele.

Am simțit că mă sufoc. Cum ajunsesem aici? Unde greșisem atât de tare?

Într-o seară l-am găsit plângând în camera lui.

— Vlad… ce s-a întâmplat?
— Nimic… Lasă-mă!
— Te rog… sunt mama ta…

A izbucnit:

— Toată lumea râde de mine! Spun că sunt un răsfățat care nu știe nimic! Că nu pot face nimic singur!

L-am luat în brațe și am plâns împreună minute în șir. Atunci am înțeles cât rău îi făcusem cu dragostea mea sufocantă.

De atunci am început să reconstruim relația noastră pas cu pas. Am mers împreună la consiliere psihologică. Am stabilit reguli clare în casă: responsabilități zilnice, program de studiu, timp limitat pentru telefon și calculator. Nu a fost ușor — au fost multe certuri, multe zile în care am vrut să renunț.

Dar încet-încet l-am văzut schimbându-se. A început să-și facă temele singur, să-și spele farfuria după masă, să mă întrebe dacă poate ajuta cu ceva prin casă. Nu e perfect — încă are momente când vrea totul repede și fără efort — dar văd speranță în ochii lui.

Uneori mă întreb dacă nu e prea târziu pentru noi. Dacă nu cumva l-am condamnat la o viață de frustrări și nesiguranță doar pentru că am vrut să-i fie bine.

Dar apoi îl văd zâmbind sincer sau venind să mă îmbrățișeze fără motiv și simt că poate există iertare — pentru el și pentru mine.

Oare câte mame ca mine există? Câte dintre noi ne ascundem vinovăția sub masca grijii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?