Povara adevărurilor nespuse: Viața mea după 60 de ani

— Nu înțeleg, mamă, de ce nu vrei să-ți refaci viața. Ești încă tânără! De ce să stai singură?
Vocea fiicei mele, Irina, răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la mâinile mele, la ridurile care spun povestea anilor trecuți. Îmi vine să-i răspund, dar cuvintele se blochează undeva între inimă și gură. Cum să-i explic că nu mai vreau să trăiesc pentru alții? Că nu mai pot?

— Irina, nu e chiar așa simplu…
— Ba da, mamă! Tata s-a dus de zece ani. Ai dreptul la fericire! Toată lumea zice că ar trebui să-ți găsești pe cineva.

Toată lumea. Mă dor aceste cuvinte. Toată lumea știe ce e mai bine pentru mine. Toată lumea are o părere. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată ce simt eu cu adevărat.

Mă numesc Viorica și am 60 de ani. Am crescut într-un sat mic din Buzău, într-o familie unde femeile nu aveau voie să ridice vocea. Mama mea, Elena, a trăit toată viața lângă un bărbat ursuz, iar eu am jurat că nu voi repeta greșelile ei. Și totuși, la 22 de ani m-am măritat cu Gheorghe — un om bun la început, dar care s-a schimbat încet-încet sub povara grijilor și a lipsurilor.

Am avut doi copii: Irina și Mihai. Pentru ei am răbdat totul. Certuri, reproșuri, tăceri apăsătoare. Am muncit la CAP, apoi la fabrica din oraș. Seara veneam acasă și găteam, spălam, ajutam la teme. Gheorghe venea târziu, obosit și nervos. Nu-mi aduc aminte să-mi fi spus vreodată „mulțumesc”.

Când copiii au crescut și au plecat la casele lor, am rămas doar noi doi. Atunci am simțit pentru prima dată golul acela imens care se cască între doi oameni străini sub același acoperiș. Gheorghe s-a stins într-o iarnă grea, fără prea multe vorbe între noi. Am plâns atunci mai mult pentru tinerețea mea pierdută decât pentru el.

Anii au trecut și lumea a început să mă privească altfel. Vecinele mă întrebau mereu dacă nu mi-am găsit „pe cineva”. La biserică, preoteasa mă privea cu milă și îmi dădea sfaturi despre „refacerea vieții”. Copiii mei mă sunau des și încercau să-mi facă cunoștință cu diverși domni văduvi sau divorțați.

— Mamă, uite, domnul Petrescu e singur de mult timp și are casă frumoasă! Ce zici să ieșiți la o cafea?
— Irina, nu vreau… Nu simt nevoia…
— Dar de ce? Să nu rămâi singură la bătrânețe!

Singurătatea… Cuvântul acesta mă urmărește ca o umbră. Dar oare e atât de rău să fii singur? Oare nu e mai rău să fii cu cineva doar ca să nu fii singur?

Într-o seară ploioasă, Mihai a venit pe neașteptate acasă. Era agitat.

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Irina mi-a zis că refuzi orice propunere. Ce se întâmplă cu tine? Ai vreo problemă?
— Nu am nicio problemă, Mihai. Pur și simplu… nu mai vreau să trăiesc după regulile altora.
— Dar ce reguli? Să fii fericită e o regulă?
— Pentru voi poate… Pentru mine fericirea înseamnă altceva acum.

Mi-am dat seama atunci cât de greu le este copiilor mei să accepte că mama lor are dreptul la propriile alegeri. Că nu sunt doar „mama lor”, ci un om întreg, cu dorințe și temeri proprii.

În fiecare zi mă trezesc devreme, beau cafeaua în liniște și ascult păsările din grădină. Îmi place să citesc, să merg la piață, să vorbesc cu vecina Ileana despre vreme și rețete vechi. Uneori mă simt vinovată că refuz să mă implic în viața altcuiva. Alteori simt o libertate pe care n-am cunoscut-o niciodată.

Într-o duminică, Irina a venit cu nepoțica mea, Maria.

— Bunico, tu de ce nu ai un iubit ca mama?
Am zâmbit amar.
— Pentru că uneori e bine să fii doar tu cu tine însăți, draga mea.

Irina m-a privit lung.
— Mamă… chiar nu-ți lipsește nimic?
— Îmi lipsesc multe, Irina. Dar nu un bărbat lângă mine.

Seara aceea am petrecut-o plângând în taină. Nu pentru că eram singură, ci pentru că mi-era dor de cine eram eu înainte ca lumea să-mi spună cine ar trebui să fiu.

Zilele trec și presiunea nu dispare. La fiecare masă în familie apare subiectul „refacerii vieții”. Prietenele mele îmi spun că sunt curajoasă sau nebună. Uneori le cred pe unele, alteori pe celelalte.

Dar într-o zi am avut curajul să-i spun Irinei adevărul:
— Știi ce mi-ar plăcea cel mai mult? Să mă lași să fiu eu însămi. Să nu mai trebuiască să demonstrez nimănui nimic.
Irina a tăcut mult timp.
— Poate ai dreptate, mamă… Poate noi suntem cei care nu știm cum e să fii singur fără să fii nefericit.

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie care a învățat să trăiască cu adevărurile nespuse ale vieții ei. Poate că nu voi mai iubi niciodată pe cineva așa cum am sperat când eram tânără. Dar mă iubesc pe mine mai mult ca oricând.

Oare câte femei ca mine trăiesc cu povara așteptărilor celorlalți? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem: „Ajunge! De azi trăiesc pentru mine”?