Pot să am încredere în propriul meu fiu?

— Mamă, trebuie să înțelegi că nu mai poți sta singură! Ai văzut ce s-a întâmplat cu tanti Viorica, a căzut și n-a găsit-o nimeni două zile! Nu vreau să pățești la fel!

Vocea lui Petru răsună în bucătăria mică, plină de miros de cafea și pâine prăjită. Stă în picioare, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă ca pe un copil neascultător. Eu, Maria, am 72 de ani și am trăit o viață întreagă în acest apartament din cartierul Drumul Taberei. Fiecare colț are povestea lui: aici a făcut primii pași Petru, acolo am plâns când soțul meu, Ion, a plecat prea devreme. Acum, fiul meu vrea să vând tot ce am construit și să mă mut la el.

— Petru, nu e așa simplu. Aici e casa mea. Nu pot să las totul în urmă doar pentru că ție ți-e frică.

— Nu e vorba doar de mine! Ești singură, mama! Ce faci dacă pățești ceva? La mine ai avea grijă, ai fi cu nepoții tăi…

Îl privesc. Ochii lui albaștri, moșteniți de la tatăl lui, nu mai au răbdarea de altădată. Simt că nu mă ascultă cu adevărat. În spatele grijii lui simt o grabă ciudată, o presiune care mă neliniștește. De câteva luni tot insistă: „Hai la noi, mama! Vinde apartamentul! E mai bine pentru toți!”

În nopțile lungi, când nu pot dormi, mă întreb: de ce atâta grabă? Oare chiar îi pasă sau are nevoie de bani? Am auzit povești de la vecine: bătrâni convinși să-și vândă casele și apoi lăsați de izbeliște. Dar Petru e fiul meu! Cum să cred așa ceva?

— Mama, gândește-te: apartamentul tău valorează cel puțin 90.000 de euro! Cu banii ăștia putem să facem o extindere la casă, să-ți facem o cameră separată… Să trăim toți împreună ca o familie adevărată!

Îmi simt inima strânsă. Îmi amintesc cum Petru a avut mereu probleme cu banii. A schimbat trei joburi în ultimii cinci ani. Nora mea, Camelia, nu mi-a spus niciodată direct, dar am văzut-o oftând când venea vorba de facturi sau cheltuieli pentru copii. Poate exagerez eu? Poate chiar au nevoie de ajutorul meu?

Într-o seară, după ce Petru a plecat supărat că nu i-am dat un răspuns clar, am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Maria, tu știi cel mai bine ce simți. Dar nu te grăbi! Am văzut prea multe cazuri… Odată ce ai vândut casa, nu mai ai nimic al tău. Dacă se schimbă ceva între voi?

— Dar e fiul meu! Cum să nu am încredere?

— Și eu am crezut la fel… până când nepotul meu mi-a spus să-mi dau pensia pe cardul lui „ca să fie mai simplu”. Acum nici nu mă mai sună.

Am închis telefonul tremurând. Nu voiam să cred că Petru ar putea face așa ceva. Dar îndoiala s-a strecurat ca o umbră rece.

A doua zi dimineață m-am întâlnit cu Camelia la piață. Am încercat să deschid subiectul cu grijă.

— Camelia, tu chiar crezi că ar fi bine să mă mut la voi?

Ea a evitat privirea mea și a început să aleagă roșii.

— Petru zice că ar fi mai ușor pentru toată lumea… Știi cum e cu copiii mici și serviciul… Dar dacă nu te simți pregătită…

Am simțit un gol în stomac. Nici ea nu părea convinsă. Poate presiunea vine doar de la el?

În zilele următoare am început să observ lucruri mici: Petru mă suna mai des decât de obicei, dar discuțiile se terminau mereu cu „Te-ai gândit? Ce faci cu apartamentul?”. Când venea pe la mine, se uita lung la mobila veche sau la tablourile din sufragerie.

Într-o duminică după-amiază, am decis să-l confrunt.

— Petru, spune-mi sincer: ai nevoie de bani? E ceva ce nu-mi spui?

A tăcut câteva secunde.

— Mama… Nu e ușor acum. Am datorii la bancă și Camelia nu știe totul. Dar nu vreau să te sperii! Vreau doar să fim împreună și să ne ajutăm reciproc.

Lacrimile mi-au umplut ochii. Îmi venea să-l iau în brațe ca pe un copil rătăcit. Dar m-am abținut.

— Petru, eu te iubesc și vreau să te ajut… Dar nu pot renunța la tot ce am construit doar pentru că tu ai greutăți acum. Dacă vând apartamentul și apoi nu mă simt bine la voi? Unde mă duc?

A oftat adânc.

— Nu m-am gândit la asta… Dar mama, tu ai încredere în mine?

Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac. Aveam? Sau doar voiam să cred că am?

În următoarele zile am vorbit cu un avocat. Mi-a explicat ce înseamnă contractul de întreținere și cât de ușor pot rămâne fără nimic dacă nu sunt atentă. Am început să dorm și mai puțin. M-am uitat la pozele vechi cu Ion și m-am întrebat ce ar fi făcut el.

Într-o seară ploioasă, stând singură pe canapea, am realizat că trebuie să aleg între siguranța mea și dorința de a-mi ajuta copilul. Sufletul meu era sfâșiat între iubire și teamă.

Petru a venit din nou peste câteva zile.

— Mama, te rog… Nu mai putem aștepta mult. Banca ne presează…

L-am privit lung.

— Petru, te iubesc și vreau să te ajut cât pot. Dar apartamentul rămâne al meu cât timp trăiesc. Dacă vrei ajutor, găsim altă soluție.

A izbucnit:

— Nu ai încredere în mine! După tot ce am făcut pentru tine!

— Tocmai pentru că te iubesc vreau să fim sinceri unul cu altul. Și eu am nevoie de liniște și siguranță.

A plecat trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele și cu inima frântă.

Acum stau aici, printre lucrurile mele dragi, întrebându-mă: oare dragostea de mamă trebuie să fie mereu sacrificiu? Pot avea încredere în copilul meu fără să mă pierd pe mine însămi?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?