Portofelul Soțului Meu și Colivia Mea de Aur: Lupta Mea Pentru Libertate într-o Căsnicie Rece

— Nu ai nevoie de altceva, Maria. Ai tot ce-ți trebuie aici, spuse Vlad, trântind portofelul greu pe masa din bucătărie. Mirosea a piele scumpă și a putere. Eu, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, am simțit din nou acea înțepătură de neputință care mă urmărea de ani de zile.

— Vlad, nu e vorba doar de bani, am încercat să-i spun, dar vocea mi s-a stins înainte să ajungă la el. El deja ieșea din cameră, cu pași apăsați, lăsând în urmă ecoul tăcerii lui grele.

Așa începe fiecare zi de doisprezece ani. Eu, Maria, 38 de ani, mamă a doi copii minunați — Ilinca și Radu — și soție a unui bărbat care crede că dragostea se măsoară în bancnote și carduri pline. Casa noastră din cartierul Cotroceni e ca o colivie de aur: totul strălucește, dar aerul e rece și sufocant.

Când m-am măritat cu Vlad, aveam 26 de ani și visam la o viață plină de sens. El era carismatic, sigur pe el, cu o afacere în plină ascensiune. M-a cucerit cu gesturi mari: buchete de trandafiri roșii, cine la restaurante unde nu știam să pronunț meniul, promisiuni că nu-mi va lipsi nimic niciodată. Și nu mi-a lipsit nimic — material. Dar încet-încet am început să simt că pierd ceva mult mai prețios: pe mine însămi.

După nașterea Ilincăi, am renunțat la jobul meu de profesoară de limba română. Vlad a insistat: „Ce rost are să muncești pentru un salariu de nimic? Eu pot să-ți ofer tot.” La început m-am simțit norocoasă. Dar apoi zilele au început să semene între ele: cumpărături, curățenie, grija pentru copii, discuții despre facturi și investiții la care nu aveam niciun cuvânt de spus.

Prietenii mei s-au rărit. „Ești norocoasă, Maria! Cine nu și-ar dori viața ta?” îmi spunea Adina, singura care mai venea la cafea din când în când. Dar ea nu vedea cum mă uitam noaptea la tavan, întrebându-mă cine sunt și ce rost mai am.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Ilinca a venit la mine cu ochii mari și umezi:

— Mami, tu ești fericită?

Întrebarea ei m-a lovit ca un trăsnet. Am zâmbit fals și am îmbrățișat-o strâns. Dar în noaptea aceea n-am putut dormi deloc. Am început să scriu într-un caiet vechi — singurul loc unde mai puteam fi sinceră cu mine însămi:

„Nu mai știu cine sunt. Nu mai știu ce-mi doresc. Sunt doar soția lui Vlad și mama copiilor mei. Unde e Maria care visa să schimbe lumea?”

A doua zi am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, aș vrea să mă întorc la școală. Să predau din nou…

El a ridicat din sprâncene:

— Pentru ce? Avem nevoie de bani? Sau nu-ți place ce ai aici?

— Nu e vorba de bani…

— Atunci nu mai complica lucrurile! Copiii au nevoie de tine acasă.

M-am retras în camera copiilor și am plâns în pernă. Radu a venit lângă mine și m-a mângâiat pe păr:

— Mami, nu fi tristă…

În acea seară am decis să fac ceva pentru mine. Am început să citesc din nou, să scriu poezii pe care le ascundeam sub saltea. Am găsit un grup online de femei care treceau prin situații similare. Am început să vorbesc cu ele sub un pseudonim — „ColiviaDeAur”. Fiecare poveste era o oglindă a durerii mele.

Într-o zi, Adina mi-a propus să mergem la un atelier de pictură.

— Hai cu mine! Nu-i spune lui Vlad dacă nu vrei…

Am acceptat cu inima bătând nebunește. Două ore am uitat de tot: pensula dansa pe pânză, culorile curgeau ca lacrimile mele neplânse. Când am ajuns acasă, Vlad m-a întrebat unde am fost.

— La pictură cu Adina…

A tăcut câteva secunde lungi.

— Să nu devină un obicei. Ai grijă la copii!

În acea noapte m-am uitat la portofelul lui Vlad pe noptieră. Era simbolul puterii lui asupra mea. Mi-am dat seama că nu banii mă țin captivă, ci frica mea de a pierde tot ce cunosc.

Am început să pun bani deoparte din micile cheltuieli zilnice. Puțin câte puțin, ca o furnică speriată dar hotărâtă. Am aplicat în secret pentru un post la o școală privată din oraș.

Când am primit răspunsul pozitiv pe email, am simțit că respir pentru prima dată după ani întregi.

Într-o dimineață, după ce copiii au plecat la școală, i-am spus lui Vlad:

— Mi-am găsit un job. Încep peste două săptămâni.

A izbucnit:

— Nu ai nevoie să muncești! Ce vrei să dovedești? Că nu sunt suficient?

— Vreau doar să fiu eu însămi din nou…

A urmat o ceartă cumplită. Vlad a plecat trântind ușa. Copiii m-au găsit plângând în bucătărie.

— Mami, te iubim! Nu vrem decât să fii fericită…

Am realizat atunci că nu pot trăi doar pentru confortul material sau pentru aparențe. Că libertatea mea valorează mai mult decât orice portofel plin.

Astăzi scriu aceste rânduri privind soarele care intră timid prin geamul bucătăriei mele reci dar pline de speranță. Nu știu ce va urma — poate divorțul, poate împăcarea sau poate o viață nouă doar cu copiii mei.

Dar știu că merit mai mult decât o colivie strălucitoare.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi avem curajul să alegem libertatea în locul siguranței false? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?