Pielea mea, povestea mea: O mamă româncă între prejudecăți și dragoste

— Doamnă, vă rog să părăsiți incinta. Nu putem permite accesul persoanelor cu un asemenea aspect, îmi spuse rece directoarea școlii, privindu-mă de sus, ca pe o infractoare.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. În jurul meu, alți părinți își trăgeau copiii mai aproape, ca și cum aș fi fost o amenințare. M-am uitat la mâinile mele, la florile albastre și la chipul mamei mele tatuat pe antebraț. Nu am avut niciodată bani de bijuterii scumpe, dar pielea mea spune povestea vieții mele: fiecare tatuaj e o amintire, o rană sau o victorie.

— Dar copiii mei joacă în piesa asta! Am venit doar să-i văd…

— Îmi pare rău, dar nu putem face excepții. Regulamentul e regulament.

Am ieșit în curtea școlii cu ochii în lacrimi. Prin geamul murdar am zărit-o pe Ilinca, fetița mea cea mică, căutându-mă cu privirea printre părinți. M-am ascuns după un copac, să nu mă vadă plângând. Mi-am promis că nu o să-i las niciodată să simtă rușinea pe care o simt eu acum.

Acasă, băieții mei, Vlad și Darius, mă așteptau cu întrebări:

— Mami, de ce nu ai venit la serbare?

— Am avut treabă la serviciu, am mințit eu, strângându-i în brațe.

Adevărul era că nu aveam serviciu. De luni bune încercam să găsesc ceva stabil. La fiecare interviu, privirile se opreau pe gâtul meu tatuat sau pe mâinile mele colorate. Odată, la o brutărie din cartier, patronul mi-a spus direct:

— Nu pot să pun o femeie ca dumneata la tejghea. Ce-or zice clienții?

Altundeva, la un magazin alimentar:

— Avem nevoie de cineva care să inspire încredere. Îmi pare rău.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun mamei mele adevărul:

— Mamă, nu mă mai primesc la școală. Nici de muncă nu găsesc. Toți mă judecă după pielea asta…

Ea a oftat adânc:

— Ți-am spus eu că tatuajele nu-ți aduc nimic bun. Oamenii nu-s pregătiți pentru așa ceva la noi.

— Dar tu ești aici, pe mâna mea! Tu ai fost prima care mi-a spus să fiu eu însămi!

— Da, dar lumea e rea, Mirela…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Mi-am dorit să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște, unde copiii mei să nu fie arătați cu degetul pentru că mama lor are pielea plină de povești.

Într-o seară, Ilinca a venit la mine cu ochii mari și triști:

— Mami, de ce râd copiii de mine la școală? Zic că ești vrăjitoare…

Am strâns-o tare la piept și i-am șoptit:

— Nu sunt vrăjitoare, iubita mea. Sunt mama ta și te iubesc mai mult decât orice pe lume.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit să-mi acopăr tatuajele cu haine lungi sau chiar să încerc să le șterg. Dar apoi m-am uitat la chipul mamei mele pe brațul meu și am știut că nu pot renunța la cine sunt.

A doua zi am mers din nou la școală. Am cerut o audiență la directoare.

— Vreau să vorbim despre copiii mei. Nu despre pielea mea.

Ea m-a privit lung:

— Doamnă Popescu, trebuie să înțelegeți că imaginea contează. Avem părinți care s-au plâns…

— Imaginea contează mai mult decât sufletul? Mai mult decât dragostea pentru copii?

Am plecat fără răspunsuri. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să scriu pe Facebook despre experiențele mele. Am primit sute de mesaje: unele pline de ură, altele de susținere. O mamă din Bacău mi-a scris: „Și eu am tatuaje și mă ascund mereu. Mi-e frică pentru copilul meu.”

Am realizat că nu sunt singură. Că sunt multe femei ca mine care trăiesc cu teama de a fi judecate pentru felul în care arată.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu o hârtie:

— Mami, am scris o compunere despre tine la școală.

Am citit printre lacrimi: „Mama mea are pielea plină de povești. Fiecare desen e o amintire cu noi sau cu bunica. Eu cred că e cea mai curajoasă mamă din lume.”

Atunci am știut că trebuie să lupt mai departe. Pentru ei. Pentru mine. Pentru toate mamele care nu se încadrează în tiparele vechi ale societății.

Poate că într-o zi lumea va învăța să vadă dincolo de piele.

Mă întreb: câte povești frumoase ratăm doar pentru că ne uităm la ambalaj? Oare când vom reuși să ne privim unii pe alții cu adevărat?