Pe telefonul soțului meu de 63 de ani am găsit mesaje de la o altă femeie: Nu am vrut să mă cert sau să bănuiesc nimic, dar apoi s-a întâmplat din nou

— Ce faci, Ilie? De ce stai atât de mult pe telefon în ultima vreme?

Vocea mea tremura, deși încercam să par calmă. Era o seară obișnuită de marți, iar televizorul bâzâia în fundal cu știrile de la ora 19. Ilie, soțul meu de 35 de ani, părea mai absent ca niciodată. De câteva luni, îl simțeam tot mai departe, dar nu voiam să recunosc nici față de mine însămi. M-am ridicat să strâng masa, iar el a rămas cu ochii în ecranul telefonului, tastând rapid.

Nu sunt genul suspicios. Am crescut într-o familie unde tăcerea era mai grea decât orice ceartă. Mama îmi spunea mereu: „Nu scormoni dacă nu vrei să găsești ceva ce nu poți duce.” Dar în acea seară, ceva m-a împins să mă uit pe telefonul lui Ilie când a mers la baie. Nu era parolă. Am deschis WhatsApp-ul și inima mi-a înghețat: „Mi-e dor de tine”, „Abia aștept să te văd mâine”, „Ești tot ce mi-am dorit.” Mesajele erau semnate simplu: „Lia”.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am pus telefonul la loc și m-am așezat pe marginea patului. M-am uitat la poza noastră de la nuntă, pusă pe noptieră. Eram atât de tineri și fericiți… Cum ajunsesem aici? Când s-a rupt totul?

Când Ilie s-a întors, am încercat să mă comport normal. Nu voiam scandal, nu voiam să-l pierd. Poate era doar o prostie, o glumă între colegi. Dar în noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copiii noștri, la nepoți, la tot ce am construit împreună. Cum să arunc totul pentru niște mesaje?

A doua zi, am făcut ce făceam mereu: am pus masca femeii puternice și am mers la piață. M-am întâlnit cu vecina mea, Mariana, care m-a întrebat:

— Ce-ai pățit, Lenuța? Pari abătută.

Am zâmbit forțat:

— Nimic, Mariana. Oboseala vârstei.

Dar în sufletul meu era furtună. Am început să-l urmăresc pe Ilie fără să vreau: îi verificam hainele, îi simțeam parfumul, îi număram orele petrecute „la clubul pensionarilor”. Într-o zi, l-am văzut ieșind dintr-o cafenea cu o femeie blondă, mai tânără decât mine. Râdeau amândoi ca doi adolescenți.

Seara, când a venit acasă, l-am întrebat direct:

— Cine e Lia?

A încremenit. Pentru prima dată după mulți ani, Ilie nu a găsit cuvinte.

— E… doar o prietenă. Ne vedem la club. Nu e ce crezi tu.

— Și ce cred eu? Că după 35 de ani tu ai nevoie de altcineva ca să te simți viu?

A tăcut. Am plâns în fața lui pentru prima dată după decenii. El s-a ridicat și a plecat fără să spună nimic.

Zilele următoare au fost un coșmar mut. Ne evitam prin casă ca doi străini. Copiii ne sunau și încercam să fim normali la telefon:

— Mamă, tata e bine? Parcă îl aud mai abătut…

— E doar obosit, dragul meu.

Dar adevărul era că nu mai știam cine suntem unul pentru celălalt.

Într-o dimineață, Ilie a venit la mine cu ochii roșii:

— Lenuța, nu știu ce s-a întâmplat cu noi. M-am simțit singur… Tu ai fost mereu ocupată cu casa, cu copiii… Eu am rămas pe dinafară.

— Și ai găsit alinare în altă parte? După atâția ani?

— Nu e ce crezi tu… Lia mă ascultă. Atât. Nu am făcut nimic rău.

— Dar ai mințit! Ai ascuns! Asta doare cel mai tare.

Am plecat din casă atunci. M-am dus la sora mea, Rodica. Ea m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Lenuța, nu ești singura femeie care trece prin asta. Dar trebuie să decizi: lupți sau renunți?

Am stat trei zile la Rodica și am plâns tot ce nu plânsesem în 35 de ani. Mi-am dat seama că nu pot trăi fără Ilie, dar nici nu pot accepta minciuna.

M-am întors acasă și i-am spus:

— Dacă vrei să rămâi cu mine, trebuie să fii sincer până la capăt. Să mergem împreună la consiliere. Să ne spunem tot ce avem pe suflet.

Ilie a acceptat. Au urmat luni grele: discuții dureroase, reproșuri, lacrimi. Am aflat că Lia era văduvă și căuta companie; Ilie se simțea inutil după pensionare și găsise în ea un refugiu pentru singurătatea lui.

Am început să ne redescoperim încet-încet. Seara stăm din nou împreună la televizor, vorbim despre copii și nepoți, mergem la plimbare prin parc ca doi bătrânei îndrăgostiți.

Dar rana rămâne acolo. Uneori mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată încredere deplină în el.

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că multe femei trec prin asta și tac din rușine sau din frică să nu rămână singure la bătrânețe.

Dar vă întreb pe voi: Ce ați face dacă ați fi în locul meu? Se poate ierta trădarea sufletească sau e doar începutul sfârșitului?