Patru ani de sacrificii: Când dragostea devine povară

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să duc totul singură! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el cum își scotea pantofii la ușă, obosit după o altă zi de muncă.

Radu s-a oprit, mirat, și m-a privit ca și cum nu m-ar fi auzit niciodată ridicând tonul. Poate chiar nu mă auzise niciodată. De patru ani, am tăcut și am strâns din dinți, convinsă că dragostea cere răbdare și sacrificiu. Dar astăzi, când am văzut din nou mesajul de la bancă – „Sold insuficient” – ceva s-a rupt în mine.

Mă numesc Ioana și am 32 de ani. Sunt căsătorită cu Radu, care e cu opt ani mai mare decât mine. L-am cunoscut într-o perioadă în care viața mea părea să aibă sens: aveam un job stabil la o firmă de contabilitate din București, prieteni buni și părinți care mă susțineau. Radu era proaspăt divorțat, cu un băiețel de șase ani pe care îl vedea doar în weekenduri. Când mi-a spus că a trebuit să se întoarcă la părinți după divorț, am simțit milă și dorința de a-l ajuta. Am crezut că împreună putem construi ceva nou.

La început, totul părea promițător. Radu era atent, mă făcea să râd și îmi promitea că vom avea o familie frumoasă. După câteva luni s-a mutat la mine, într-un apartament micuț moștenit de la bunica mea. Am acceptat fără să clipesc să plătesc eu facturile și cumpărăturile – „până se pune el pe picioare”. Dar lunile s-au transformat în ani, iar „până atunci” nu a mai venit niciodată.

Radu mergea la muncă zilnic, dar salariul lui abia acoperea pensia alimentară pentru fiul lui, Vlad. Restul banilor îi trimitea mamei lui, care avea grijă de nepot când el nu putea ajunge. Eu plăteam tot: întreținere, ratele la frigiderul nou, mâncarea, chiar și hainele lui Vlad când venea la noi. La început nu m-a deranjat – îl iubeam și voiam să-i fiu sprijin. Dar încet-încet am început să simt că nu mai sunt parteneră, ci sponsor.

— Ioana, știi că nu pot mai mult… Dacă aș putea, aș face-o! mi-a răspuns el încet, evitându-mi privirea.

— Dar nici măcar nu ai încercat! De câte ori ți-am spus să cauți un job mai bun? Sau măcar să nu mai trimiți toți banii acasă? Noi ce suntem? O glumă? am izbucnit eu.

Radu a tăcut. În ochii lui am văzut pentru prima dată nu doar oboseală, ci și vinovăție. Dar tot el a fost cel care a întors discuția împotriva mea:

— Tu nu înțelegi cum e să fii tată! Eu trebuie să am grijă de Vlad. Și mama… dacă nu-i dau bani, nu are din ce trăi!

— Dar eu? Eu cine sunt? O bancă? am întrebat cu voce joasă.

În acea seară n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care mi-am refuzat mie însămi lucruri ca să pot plăti facturile sau rechizitele lui Vlad. La toate dățile când prietenele mele mă chemau la cafea și eu inventam scuze pentru că nu aveam bani de ieșit. La serile în care Radu venea acasă târziu și nici măcar nu mă întreba cum mi-a fost ziua.

A doua zi dimineață am făcut ceva ce nu credeam că voi face vreodată: i-am cerut lui Radu să contribuie la cheltuielile casei. Nu mult – doar jumătate din întreținere și cumpărături.

— Nu pot, Ioana… Nu am de unde! Dacă vrei să plec, spune-mi direct! mi-a spus el cu voce stinsă.

— Nu vreau să pleci… Vreau doar să fim o familie adevărată! Vreau să simt că suntem doi în povestea asta, nu unul care cară tot greul și altul care doar primește!

Discuția s-a terminat cu ușa trântită și cu mine plângând pe podeaua bucătăriei. În ziua aceea am întârziat la serviciu pentru prima dată în viața mea.

Au trecut două săptămâni de atunci. Radu s-a schimbat – e mai tăcut, mai absent. Îmi aduce flori din când în când, dar știu că e doar o încercare disperată de a acoperi golul dintre noi. Nu a adus niciun ban acasă. Eu continui să plătesc totul și să mă întreb dacă nu cumva am greșit când am confundat dragostea cu sacrificiul fără limite.

Mama m-a sunat ieri:
— Ioana, tu ești bine? Te aud mereu obosită…

— Sunt bine, mamă… doar puțin stresată la serviciu.

Nu i-am spus nimic despre Radu. Mi-e rușine. Mi-e rușine că am ajuns aici, că nu am avut curajul să pun limite mai devreme.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la mama lui și Radu s-a dus la o bere cu prietenii lui din liceu (pe care îi vede mai des decât pe mine), m-am uitat lung în oglindă. Cine sunt eu acum? O femeie care muncește zi-lumină ca să țină pe linia de plutire o familie care nu-i aparține cu adevărat?

Poate că iubirea adevărată înseamnă să știi când să spui „ajunge”. Poate că uneori trebuie să te alegi pe tine însăți ca să poți fi cu adevărat alături de ceilalți.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Unde se termină sacrificiul sănătos și unde începe pierderea de sine?