Patru ani de așteptare, un adevăr care m-a sfâșiat – când totul s-a prăbușit

— Nu mai pot, mamă, nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă prăbușeam pe canapeaua veche din sufrageria noastră. Ochii mi se umpluseră de lacrimi, iar mâinile îmi tremurau necontrolat. Mama, cu părul ei cărunt și privirea blândă, s-a apropiat de mine și m-a strâns la piept, fără să spună nimic. Știa că nu mai e nimic de zis. Patru ani am trăit cu sufletul la gură, așteptând fiecare apel, fiecare mesaj de la Radu, soțul meu, care plecase la muncă în Italia. Patru ani în care am crescut singură doi copii, am tras de fiecare leu și am înghițit fiecare vorbă grea de la soacra mea, care ținea banii trimiși de Radu „pentru binele familiei”.

Îmi amintesc și acum prima zi după ce Radu a plecat. Era o dimineață rece de noiembrie, iar el m-a sărutat pe frunte, promițându-mi că va reveni curând, că totul va fi bine. „O să vezi, Maria, o să avem și noi casa noastră, copiii vor merge la școli bune, nu o să-ți mai lipsească nimic.” Am crezut fiecare cuvânt. Am crezut în el, în noi, în viitorul nostru. Dar viața nu e niciodată așa cum ne-o imaginăm.

Primele luni au trecut greu, dar speranța mă ținea pe linia de plutire. Radu suna des, vorbea cu copiii, îmi spunea cât de greu îi e fără noi, dar că trebuie să reziste pentru binele nostru. Banii îi trimitea mereu la mama lui, „că e mai sigur așa, să nu-i cheltui aiurea”, spunea el. Am acceptat, deși mă durea să depind de soacra mea, care nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească ce noroc am avut cu fiul ei.

— Maria, să nu uiți că fără Radu, n-ai fi avut nimic! îmi spunea ea, cu vocea tăioasă, în timp ce-mi întindea câteva bancnote, de parcă mi-ar fi făcut o favoare. „Să-i mulțumești lui Dumnezeu că ai un bărbat muncitor!”

Am înghițit în sec, de fiecare dată. Pentru copii, pentru Radu, pentru familia noastră. Dar banii erau tot mai puțini, iar explicațiile soacrei tot mai seci. „Așa e, Maria, viața e scumpă, trebuie să strângem cureaua.”

Au trecut luni, apoi ani. Copiii au crescut, iar eu am început să mă simt tot mai singură. Prietenele mele mă întrebau de ce nu țin eu banii, de ce accept să fiu la mâna soacrei. Le răspundeam că așa a vrut Radu, că el știe mai bine. Dar în sufletul meu, ceva nu se lega. De ce nu mă suna mai des? De ce nu vorbea niciodată despre întoarcere? De ce, de fiecare dată când îi spuneam că ne e greu, îmi răspundea doar „rezistă, Maria, încă puțin”?

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am primit un mesaj de la Radu: „Vin acasă. Să nu spui nimănui.” Inima mi-a sărit din piept. Am început să plâng de bucurie, să mă gândesc cum o să-l îmbrățișez, cum o să fim din nou o familie. Am făcut curat în casă, am gătit mâncărurile lui preferate, am cumpărat flori. Dar când a intrat pe ușă, nu era omul pe care îl știam. Era slab, tras la față, cu ochii goi. M-a privit și a izbucnit în plâns.

— Maria, iartă-mă, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta.

Am simțit cum mi se taie picioarele. L-am tras de mână pe canapea și am așteptat să vorbească. A început să-mi povestească totul, cu vocea stinsă, ca un copil prins cu minciuna. Nu lucrase niciodată în Italia. Plecase, într-adevăr, dar după câteva luni fusese dat afară. Nu avusese curajul să-mi spună. S-a întors în țară, dar nu la noi. A stat la sora lui, apoi la niște prieteni, încercând să găsească de lucru. Banii pe care îi trimitea, puțini, îi făcea din munci ocazionale, iar restul îi dădea mamei lui, care îi păstra pentru el, nu pentru noi. Soacra mea îmi dădea doar cât să nu murim de foame, restul îi punea deoparte pentru „ziua când Radu va avea nevoie”.

— De ce, Radu? De ce nu mi-ai spus? am întrebat, cu vocea spartă.

— Mi-a fost rușine, Maria. Mi-a fost frică să nu mă urăști, să nu mă părăsești. Am crezut că dacă mă descurc singur, o să pot să mă întorc la voi cu fruntea sus. Dar n-am reușit. Am eșuat.

Am plâns amândoi, ore în șir. Copiii s-au trezit și ne-au găsit așa, îmbrățișați, plângând. Nu am avut puterea să le spun adevărul atunci. Dar de atunci, nimic nu a mai fost la fel. Radu a încercat să-și găsească de lucru aici, dar nimeni nu-l mai angaja. Prietenii ne-au întors spatele, iar soacra mea a refuzat să ne mai ajute. „Nu e vina mea că fiul meu e slab!” mi-a spus, cu răutate, când am rugat-o să ne dea banii strânși. „Să vă descurcați singuri!”

Am început să mă simt străină în propria mea casă. Radu era tot mai abătut, copiii tot mai triști. Eu nu mai aveam putere să lupt. Mă uitam la mine în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Unde era fata veselă, plină de speranță, care visa la o viață mai bună? Unde era familia mea?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, m-am așezat lângă Radu și i-am spus:

— Nu știu dacă te mai pot ierta. Nu pentru că ai mințit, ci pentru că m-ai lăsat singură. Patru ani am trăit cu o iluzie. Patru ani am sperat, am luptat, am îndurat. Și pentru ce?

Radu a început să plângă din nou. Nu am mai avut puterea să-l consolez. Am ieșit pe balcon și am privit cerul. M-am întrebat dacă nu cumva toți suntem prizonierii propriilor noastre minciuni, ai propriilor noastre speranțe deșarte. Dacă nu cumva, în încercarea de a-i proteja pe cei dragi, nu facem decât să-i rănim mai tare.

Acum, după luni de la întoarcerea lui Radu, încă nu știu ce să fac. Încerc să-mi găsesc locul, să-mi reconstruiesc viața, dar nu mai am încredere în nimeni. Mă întreb, în fiecare seară, dacă merită să mai sper, dacă merită să mai lupt. Sau poate ar trebui să învăț să trăiesc cu adevărul, oricât de dureros ar fi el.

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați putea ierta o asemenea trădare? Sau poate, până la urmă, toți avem nevoie de o a doua șansă?