Părăsită în Casa Străină: Povestea Mea de Supraviețuire și Regăsire

— Nu înțeleg, Radu! De ce ne-ai adus aici? Ce-i cu casa asta? am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce Ana se agăța speriată de piciorul meu. Era o seară rece de noiembrie, iar vântul șuiera printre ferestrele sparte ale casei vechi din marginea satului. Radu nu mi-a răspuns. A aruncat cheile pe masă, a oftat adânc și a ieșit pe ușă fără să privească înapoi. Am rămas împietrită, cu inima bătând nebunește, încercând să-mi dau seama dacă visez sau trăiesc un coșmar.

Nu era prima dată când între noi apăreau tensiuni. De luni bune, Radu era tot mai absent, irascibil, iar discuțiile noastre se terminau mereu cu uși trântite și tăceri apăsătoare. Dar niciodată nu mi-aș fi imaginat că ar putea să ne lase așa, fără explicații, într-o casă care părea părăsită de ani de zile. Pereții erau scorojiți, mobila acoperită de praf, iar mirosul de mucegai îmi dădea fiori. Ana plângea încet, iar eu încercam să-mi adun puterile.

— Mami, unde e tati? De ce nu mergem acasă? m-a întrebat ea printre sughițuri.

Nu am știut ce să-i răspund. Am îmbrățișat-o strâns și i-am promis că totul va fi bine, deși nu credeam nici eu în vorbele mele. În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe un colț de canapea, cu Ana în brațe, ascultând fiecare zgomot al casei. M-am întrebat ce am greșit, unde am pierdut legătura cu omul pe care îl iubeam și cu care credeam că voi îmbătrâni.

A doua zi dimineață am încercat să-l sun pe Radu. Telefonul lui era închis. Am sunat-o pe mama, dar nu am avut curaj să-i spun adevărul. I-am zis doar că suntem la țară pentru câteva zile. Nu voiam să o îngrijorez sau să mă judece. Știam că nu l-a plăcut niciodată pe Radu și că mereu mi-a spus că nu e omul potrivit pentru mine.

Zilele au trecut greu. Am găsit câteva conserve vechi în cămară și am încercat să improvizez mese pentru Ana. Am făcut focul în soba din bucătărie și am curățat cât am putut din mizeria adunată peste ani. În fiecare seară speram că Radu va apărea la ușă, că va intra zâmbind și va spune că totul a fost o glumă proastă sau o greșeală. Dar nu a venit.

Într-o după-amiază, după aproape o săptămână de la dispariția lui, l-am văzut pe Radu venind pe alee. Inima mi-a sărit din piept. Ana a alergat spre el strigând „Tati!”, dar el s-a oprit la distanță, evitând privirea ei. Avea ochii roșii și fața trasă.

— Ce cauți aici? a spus el sec.

— Cum adică ce caut? Suntem familia ta! De ce ne-ai adus aici? De ce ne-ai lăsat? am izbucnit eu.

— Nu mai pot… Nu mai pot să fiu tată sau soț. M-am săturat de toate problemele! Vreau să fiu singur! a răspuns el, aproape urlând.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ana s-a ascuns după mine, speriată de tonul lui. Am încercat să-l fac să vorbească, să-mi explice ce s-a întâmplat cu adevărat, dar el a plecat din nou fără să privească înapoi.

Au urmat zile de disperare și confuzie. M-am simțit trădată și abandonată ca un animal nedorit. Vecinii au început să bârfească: „Ai auzit? Radu și-a lăsat nevasta și copilul în casa bătrânească!” Unii mă priveau cu milă, alții cu superioritate. Am simțit rușinea ca pe o povară fizică.

Într-o seară, când Ana adormise lângă mine, am început să plâng în hohote. Mi-am dat seama că nu pot conta pe nimeni altcineva decât pe mine însămi. A doua zi am mers la primărie și am cerut ajutor social. Doamna de acolo m-a privit lung și mi-a spus:

— Sunt multe femei ca tine, Irina. Nu ești singură. Dar trebuie să fii tare pentru copilul tău.

Am început să caut de muncă prin sat: la magazinul alimentar, la brutărie, chiar și la ferma domnului Ilie. Orice doar să pot pune ceva pe masă pentru Ana. Încet-încet am reușit să fac rost de bani pentru alimente și haine groase pentru iarnă.

Mama a aflat până la urmă adevărul și a venit să ne ia acasă la ea. Dar eu am refuzat. Simțeam că dacă plec acum, dacă fug din fața problemelor, nu voi mai putea niciodată să mă ridic. Am rămas în casa aceea dărăpănată și am transformat-o încet într-un cămin adevărat pentru mine și Ana.

Radu nu s-a mai întors niciodată. Am aflat ulterior că avea o altă femeie într-un oraș apropiat și că pur și simplu a vrut să scape de responsabilități. M-a durut cumplit adevărul acesta, dar m-a eliberat în același timp.

Anii au trecut greu dar frumos alături de Ana. Am crescut împreună, ne-am susținut una pe alta și am învățat să ne bucurăm de lucrurile mici: o plimbare prin pădurea din spatele casei, o prăjitură făcută împreună sau o carte citită la lumina lămpii.

Uneori mă întreb dacă ar fi trebuit să fac altceva sau dacă vina e a mea pentru tot ce s-a întâmplat. Dar privind-o pe Ana cum zâmbește astăzi, știu că am ales drumul corect pentru noi două.

Oare câte femei mai trec prin astfel de povești fără ca cineva să le asculte? Cât curaj trebuie să ai ca să te ridici după ce ai fost trântită la pământ? Voi ce ați fi făcut în locul meu?