Oporunca care mi-a frânt inima: Totul a lăsat ei, iar eu am rămas cu mâinile goale

— Nu se poate, domnule notar! repeta mama, cu vocea tremurândă, în timp ce eu stăteam încremenită pe scaunul acela rece, cu palmele strânse în poală. Îmi simțeam inima bătând atât de tare încât aproape că nu mai auzeam nimic din ce se spunea în jur. Pe masa din fața mea, oporunca lui Doru, soțul meu, era deschisă ca o rană proaspătă.

— Îmi pare rău, doamnă Maria, dar acesta este actul oficial, spuse notarul, evitându-mi privirea. Totul — casa noastră din Pitești, apartamentul din București, economiile de-o viață — îi reveneau unei anume „Elena Popa”. Numele acesta îmi era complet străin. Am simțit cum lumea mea se prăbușește, cum tot ce am construit împreună cu Doru timp de douăzeci și trei de ani se topește ca o iluzie.

Mama a început să plângă încet, iar eu am rămas nemișcată. Nu știam dacă să urlu sau să fug. În mintea mea se derulau scenele vieții noastre: nunta simplă de la țară, serile când ne certam pe cine spală vasele, vacanțele la mare cu fiica noastră, Ana. Toate păreau acum minciuni.

— Cine e Elena Popa? am întrebat cu voce stinsă.

Notarul a ridicat din umeri. — Nu știu detalii personale. Eu doar citesc actele.

Am ieșit pe holul rece al biroului notarial și am simțit că mă sufoc. Mama m-a luat de braț, dar nu puteam să plâng. Nu încă. În drum spre casă, Ana m-a sunat de la Cluj. Vocea ei veselă m-a făcut să-mi mușc buzele până la sânge.

— Mamă, cum a fost? S-a rezolvat totul?

— Da, iubita mea… s-a rezolvat, am mințit-o. Nu puteam să-i spun la telefon că tatăl ei ne-a trădat pe amândouă.

Seara aceea a fost un coșmar. Am stat singură în sufragerie, cu poza noastră de familie în brațe. M-am întrebat unde am greșit. Oare nu am fost destul de bună? Oare Doru nu m-a iubit niciodată cu adevărat? Sau poate Elena Popa era doar o prietenă veche, o rudă pierdută? Dar de ce nu mi-a spus niciodată nimic?

A doua zi am început să caut. Am sunat la toate rudele, am întrebat prietenii apropiați. Nimeni nu auzise de Elena Popa. Am ajuns chiar să cred că e o greșeală. Dar nu era.

După o săptămână de chin și nesomn, am primit un telefon de la o femeie cu voce caldă.

— Bună ziua… Sunt Elena Popa. Știu că e greu pentru dumneavoastră… Vreau doar să vă spun că nu am cerut nimic din ce mi-a lăsat Doru.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Cine sunteți? De ce v-a lăsat totul?

A tăcut câteva secunde.

— Am fost… prietena lui din tinerețe. Ne-am revăzut acum câțiva ani, după ce soțul meu a murit. Doru mi-a spus că vrea să mă ajute dacă i se întâmplă ceva. Nu am știut niciodată cât de mult vă va afecta asta.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am simțit umilită, trădată și furioasă. Cum a putut Doru să-mi facă una ca asta? Cum a putut să-și ascundă o parte din viață atâta timp?

În zilele care au urmat, am început să mă izolez. Prietenii mă evitau sau mă priveau cu milă. Ana a venit acasă și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Mamă, trebuie să lupți! Nu poți să lași totul așa!

Dar nu mai aveam putere. Avocatul mi-a spus că oporunca e clară și greu de contestat. Am încercat să vorbesc din nou cu Elena Popa, dar nu mi-a mai răspuns niciodată la telefon.

Au trecut luni de zile până când am reușit să accept că viața mea nu va mai fi niciodată la fel. Am vândut apartamentul din București ca să pot plăti datoriile rămase după Doru și m-am mutat într-o garsonieră micuță la marginea orașului. Ana venea des la mine și încerca să mă facă să râd.

Într-o seară, după ce am băut împreună un ceai, Ana m-a întrebat:

— Mamă, tu îl mai iubești pe tata?

Am privit-o lung și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji.

— Nu știu… Poate că da, poate că nu… Dar știu sigur că nu-l voi mai putea ierta niciodată pentru ce mi-a făcut.

Anii au trecut greu. Am început să lucrez ca educatoare la o grădiniță privată ca să-mi ocup timpul și mintea. Copiii mă făceau să uit pentru câteva ore de durerea mea. Seara însă, când rămâneam singură, mă întrebam mereu: ce rost are să iubești și să te sacrifici pentru cineva dacă la final rămâi cu mâinile goale?

Uneori mă gândesc că poate vina nu e doar a lui Doru. Poate că și eu am greșit undeva pe drum — prea multă încredere, prea puține întrebări puse la timp. Dar oare cine are curajul să-și pună astfel de întrebări când crede că trăiește o poveste fericită?

Acum, când privesc în urmă, mă întreb dacă dragostea adevărată chiar există sau e doar o iluzie frumoasă care ne ține în viață până când adevărul ne lovește fără milă.

Oare cât valorează anii petrecuți împreună dacă la final rămâi doar cu amintirile și cu inima frântă? Voi ați putea ierta o astfel de trădare?