O zi la marginea sufletului: Povestea unei mame, a gemenelor ei și a unui bătrân cu doruri vechi

— Nu vă supărați, pot să le țin puțin în brațe?
Vocea tremurată a bătrânului m-a făcut să mă opresc brusc din împinsul căruciorului. Era o zi obișnuită de aprilie, cu soare blând și miros de iarbă proaspăt tunsă în parcul din cartierul nostru din Pitești. Gemenii mei, Ilinca și Daria, râdeau în cor, jucându-se cu mânuțele lor mici, fără griji.

M-am uitat la el cu suspiciune. Nu era genul de om pe care să-l vezi des în parc: palton vechi, pălărie uzată, ochi albaștri, umezi, ca după o ploaie lungă. Am strâns instinctiv mânerul căruciorului.

— De ce? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

A oftat adânc, privindu-mi fetițele cu o blândețe care m-a dezarmat.

— Am avut și eu gemeni… băieți. Dar nu am apucat să-i țin prea mult în brațe. Soția mea… a murit la naștere. Iar băieții… au plecat la scurt timp după ea. Nu am mai avut curaj să mă apropii de copii de atunci. Dar azi… azi mi s-a făcut dor.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu știam ce să fac. În jurul nostru, lumea părea să se oprească. O mamă cu un băiețel s-a uitat scurt spre noi, apoi și-a văzut de drum. Ilinca mi-a prins degetul și a zâmbit larg bătrânului.

— Cum vă cheamă? am întrebat, încercând să câștig timp.

— Victor. Victor Dumitrescu. Am locuit toată viața pe strada asta, dar acum nu mă mai știe nimeni. Copiii mei ar fi avut vârsta dumneavoastră dacă ar fi trăit.

Mi-am dat seama că nu aveam niciun motiv real să refuz, dar nici nu puteam ignora instinctul de mamă protectoare. Totuși, ceva în felul lui de a vorbi m-a făcut să cedez.

— Doar pentru câteva minute, am spus încet.

S-a apropiat cu pași mici, tremurând. A luat-o pe Ilinca în brațe, iar ea s-a lipit de pieptul lui fără teamă. Daria s-a uitat curioasă și a întins mâinile spre el.

— Să știți că nu am mai ținut un copil în brațe de peste patruzeci de ani, a spus el cu voce stinsă.

Am simțit cum mi se umezesc ochii. Mi-am amintit de mama mea, care murise când aveam doar douăzeci și doi de ani. De atunci, nu mai simțisem niciodată acea liniște pe care o aducea prezența ei.

Victor a început să le spună fetelor o poezie veche:

— „Somnoroase păsărele/ Pe la cuiburi se adună…”

Vocea lui era caldă, tremurată, ca o adiere de primăvară peste un câmp părăsit. Gemenii au tăcut brusc și l-au privit fascinate.

— Îmi pare rău dacă v-am speriat, a spus el după câteva minute. Dar uneori dorul doare atât de tare încât nu mai poți respira.

Am dat din cap, incapabilă să spun ceva coerent. M-am gândit la soțul meu, Radu, care ne părăsise când fetele aveau doar șase luni. La nopțile în care plângeam singură în bucătărie, încercând să nu le trezesc.

Victor mi-a întins-o pe Ilinca înapoi cu grijă.

— Să aveți grijă de ele. Sunt o minune. Să nu le lăsați niciodată să simtă că sunt singure pe lume.

Am simțit cum mă prăbușesc pe interior. M-am aplecat și l-am îmbrățișat fără să gândesc prea mult. El a tresărit, apoi mi-a bătut ușor pe umăr.

— Mulțumesc… pentru că mi-ați dat voie să simt iar că trăiesc.

Ne-am despărțit fără alte cuvinte. L-am urmărit cum se îndepărtează încet printre copaci, sprijinindu-se în bastonul lui vechi.

În drum spre casă, fetele au adormit în cărucior. M-am gândit la cât de puțin știm despre oamenii pe lângă care trecem zilnic. La cât de mult poate schimba o clipă banală viața cuiva.

Seara, când le-am pus pe fete la culcare, am stat lângă ele mai mult ca de obicei. Le-am privit cum dorm și m-am întrebat: oare cât dor purtăm fiecare dintre noi fără să știe nimeni? Și cât de mult ar conta dacă am avea curajul să cerem ajutor sau doar o îmbrățișare?

Poate că uneori tot ce avem nevoie este să fim văzuți și ținuți în brațe, chiar și pentru câteva minute. Voi ce ați fi făcut în locul meu?