O viață între două lumi: Povestea mea între sacrificiu și speranță

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în sufrageria mică, în timp ce eu stăteam ascunsă după ușa camerei mele, cu inima bătându-mi nebunește. Mama plângea în surdină, încercând să nu mă trezească, dar știa că nu dorm. Aveam 17 ani și învățam pentru Bac, cu gândul la admiterea la Medicină, dar fiecare ceartă dintre ei îmi tăia aripile.

În acea seară, tata a trântit ușa și a plecat, lăsând-o pe mama prăbușită pe scaun, cu capul în mâini. M-am apropiat încet, am îmbrățișat-o și am simțit cum lacrimile ei îmi udă tricoul. — O să fie bine, mamă, o să vezi… — am șoptit, deși nici eu nu mai credeam în cuvintele mele.

Viața noastră nu fusese niciodată ușoară. Tata lucra la combinat, dar salariul abia ajungea pentru facturi și mâncare. Mama era casnică, după ce și-a pierdut serviciul la fabrică, iar eu și fratele meu mai mic, Vlad, ne obișnuisem cu lipsurile. Îmi amintesc cum, la 12 ani, am mers cu mama la piață să vindem legume din grădină, doar ca să avem bani de rechizite.

Dar visul meu era altul. Voiam să devin medic, să scap de sărăcie, să-mi ajut familia. Profesorii îmi spuneau că am potențial, dar tata râdea amar: — Ce medic, fată? Cine are bani de facultate? Mai bine te angajezi la magazin, ca să nu murim de foame! — Replica lui mă durea, dar nu voiam să renunț.

Într-o zi, după o ceartă mai urâtă ca oricând, tata a plecat de tot. Mama a rămas singură, cu doi copii și o grămadă de datorii. Am început să lucrez după școală, făcând meditații la matematică pentru copiii vecinilor. Nu aveam timp de ieșit cu prietenii, nu aveam bani de haine noi, dar mă agățam de visul meu ca de o barcă pe o mare învolburată.

Într-o dimineață, am găsit-o pe mama plângând în fața unui teanc de facturi. — Nu știu cum o să plătim luna asta, Ana… — mi-a spus, cu vocea stinsă. Atunci am simțit că mă sufoc. Am vrut să țip, să fug, să nu mai aud de nimeni și de nimic. Dar m-am dus la școală, am luat un 10 la biologie și am simțit, pentru o clipă, că totul are un rost.

Când a venit vremea examenului de admitere, nu aveam bani de cămin sau de cărți. Am învățat din manuale vechi, împrumutate de la bibliotecă, și am dormit cu capul pe birou, printre foi și ciorne. În noaptea dinaintea examenului, mama a venit la mine și mi-a pus mâna pe umăr: — Ana, orice s-ar întâmpla, să nu uiți că te iubesc și că sunt mândră de tine. — Am plâns amândouă, în liniște, ca să nu-l trezim pe Vlad.

Am intrat la Medicină, la buget. Când am văzut rezultatele, am simțit că plutesc. Mama a sărit de bucurie, Vlad m-a îmbrățișat, iar tata… tata nu a sunat. Nu l-am văzut la festivitatea de deschidere, nu l-am văzut nici la Crăciun. Am aflat de la o vecină că s-a mutat cu o altă femeie, într-un oraș din apropiere. M-a durut, dar am încercat să nu-l judec. Poate și el a fost copleșit de greutăți.

Primul an de facultate a fost un coșmar. Mă trezeam la 5 dimineața, mergeam la cursuri, apoi la muncă — spălam vase la o cantină studențească. Colegii râdeau de hainele mele vechi, de faptul că nu aveam bani de cafea sau de ieșit în oraș. Uneori, mă simțeam invizibilă. Dar, în fiecare seară, mama mă suna și îmi spunea: — Ana, nu renunța! Pentru tine, pentru Vlad, pentru noi! — Și nu am renunțat.

Într-o zi, la spital, am întâlnit-o pe doamna Ilinca, o pacientă bătrână, care mi-a spus: — Fata mea, să nu uiți niciodată de unde ai plecat. Sărăcia nu e o rușine, rușine e să nu lupți! — Cuvintele ei mi-au rămas în suflet.

Anii au trecut greu, dar am terminat facultatea cu media 9,87. La absolvire, mama a venit cu o rochie veche, dar cu ochii plini de mândrie. Vlad era deja la liceu, visând să devină inginer. Tata nu a venit nici atunci.

După ani de muncă, am reușit să mă angajez la un spital din orașul natal. Într-o zi, tata a venit la Urgențe, bolnav și slăbit. M-a privit cu ochii în lacrimi: — Iartă-mă, Ana… — Nu am știut ce să-i spun. L-am îngrijit ca pe orice pacient, dar în sufletul meu era o furtună.

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: oare sacrificiile mele au meritat? Oare am făcut bine că nu am renunțat la visul meu, chiar dacă asta a însemnat să-mi pierd copilăria, să-mi văd familia destrămată? Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că, dacă aș putea lua totul de la capăt, aș lupta din nou. Pentru mama, pentru Vlad, pentru mine.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Merită să lupți pentru visul tău, chiar dacă totul pare împotriva ta? Sau uneori e mai bine să renunți, ca să nu-i rănești pe cei dragi?