O scrisoare care mi-a schimbat viața – Prețul sacrificiului de mamă într-o familie românească

„Nu mă aștepta. Nu mă mai întorc.” Cuvintele astea, scrise cu pixul tremurat pe o foaie de caiet dictando, mi-au rămas întipărite în minte de parcă le-aș fi citit ieri, nu acum doisprezece ani. Era o dimineață de februarie, friguroasă, cu zăpadă murdară pe trotuar, când am găsit scrisoarea pe masa din bucătărie, lângă cana lui de cafea, încă aburindă. Am simțit cum mi se prăbușește lumea, dar nu am avut timp să plâng. Fetele, Ana și Ioana, aveau nevoie de mine. Aveau nevoie să le fac pachetul pentru școală, să le îmbrac, să le spun că totul va fi bine, deși habar n-aveam dacă va fi vreodată.

„Mama, unde e tata?” m-a întrebat Ioana, cu ochii ei mari și negri, în timp ce-și încheia nasturii la palton. Am înghițit în sec și am mințit-o, pentru prima dată: „A plecat la serviciu, iubita mea. Vine diseară.”

Adevărul e că nu a mai venit niciodată. Nici măcar de Crăciun, nici de ziua fetelor, nici când Ana a avut febră mare și am stat cu ea trei nopți la rând, tremurând de frică să nu o pierd. Am rămas singură, cu două fete, într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei, cu rate la bancă și cu un salariu de educatoare care abia ne ajungea de la o lună la alta. Mama mea, bătrână și bolnavă, mă suna din când în când să mă întrebe dacă am ce pune pe masă. Tata murise cu ani în urmă, iar fratele meu, Mihai, era plecat la muncă în Italia și nu mai dădea niciun semn.

Anii au trecut greu, fiecare zi era o luptă. Dimineața mă trezeam la cinci, pregăteam micul dejun, le duceam pe fete la școală, apoi alergam la grădiniță, unde trebuia să fiu mereu zâmbitoare, răbdătoare, să mă prefac că nu mă doare nimic. Seara, când ajungeam acasă, mă prăbușeam pe canapea, dar nu aveam voie să cedez. Fetele aveau nevoie de mine, iar eu nu aveam voie să fiu slabă. Când plângeau după tatăl lor, le strângeam în brațe și le promiteam că totul va fi bine. Dar, în sufletul meu, mă simțeam goală, obosită, ca o umbră a femeii care fusesem odată.

Au fost zile când nu aveam bani nici de pâine. Îmi amintesc o seară de iarnă, când Ana a venit acasă plângând pentru că nu avea ghete noi, iar colegii râdeau de ea. Am stat toată noaptea și am cusut la vechile ei ghete, încercând să le fac să arate mai bine. Dimineața, i le-am pus pe pat și i-am spus că sunt „magice”, că o vor ajuta să fie cea mai rapidă la ora de sport. M-a privit cu neîncredere, dar nu a spus nimic. Știam că mă mințeam și pe mine, nu doar pe ea.

Când Ioana a intrat la liceu, am început să lucrez și ca menajeră la o familie din Cotroceni. Mă întorceam acasă târziu, uneori după ora zece, și găseam fetele dormind, cu temele neterminate și farfuriile nespălate. Într-o seară, Ana m-a așteptat trează. „De ce nu ești niciodată acasă, mamă? De ce trebuie să muncim și noi, să avem grijă una de alta? De ce nu avem și noi o familie normală?” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i spun că și eu mi-aș fi dorit o viață altfel, dar nu am avut puterea. Am tăcut și am plâns în baie, să nu mă vadă.

Anii au trecut, fetele au crescut. Ana a intrat la facultate, Ioana a început să lucreze part-time la un magazin. Eu am rămas tot acolo, în același apartament mic, cu aceleași griji. Când Ana a venit acasă cu un băiat, Vlad, și mi-a spus că vrea să se mute cu el, am simțit un amestec de bucurie și teamă. „Mamă, nu vreau să ajung ca tine, să mă sacrific pentru toți și să nu trăiesc niciodată pentru mine”, mi-a spus într-o seară, cu vocea tremurândă. Am vrut să-i spun că nu regret nimic, că aș face totul la fel, dar nu am putut. Pentru prima dată, m-am întrebat dacă nu cumva am greșit, dacă nu cumva am dat prea mult și am uitat de mine.

Ioana, mai rebelă, a început să lipsească de acasă, să vină târziu, să se certe cu mine din orice. „Tu nu înțelegi nimic, mamă! Nu vreau să trăiesc ca tine, mereu obosită, mereu cu capul plecat!” Într-o noapte, nu a venit deloc acasă. Am stat pe hol, cu telefonul în mână, tremurând de frică. Când a intrat pe ușă, la șase dimineața, am izbucnit: „Unde ai fost? Cum poți să-mi faci una ca asta?” M-a privit cu ochii plini de ură: „Poate dacă ai fi fost mai mult mamă și mai puțin martiră, n-aș fi simțit nevoia să fug!”

Am rămas singură, cu reproșurile lor, cu amintirile mele, cu scrisoarea lui Sorin, soțul meu, pe care o păstrez și acum într-un sertar. Uneori, noaptea, o recitesc și încerc să înțeleg unde am greșit. „Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc cu povara asta. Nu sunt făcut pentru viața asta. Îmi pare rău.” Atât a avut de spus. Niciun cuvânt despre fete, niciun cuvânt despre mine. Doar un laș care a fugit de responsabilitate, iar eu am rămas să adun cioburile.

Acum, când am rămas cu adevărat singură, când fetele și-au făcut viața lor și nu mă mai sună decât rar, mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc. Sunt o femeie trecută, cu riduri adânci și ochi obosiți. Mă întreb dacă am făcut bine să mă sacrific atât, dacă nu cumva am greșit față de mine, dar și față de ele. Poate că, dacă aș fi avut curajul să mă gândesc și la mine, să cer ajutor, să nu mă las călcată în picioare, am fi fost cu toții mai fericiți.

Oare e un păcat să-mi doresc, acum, la bătrânețe, puțină liniște pentru mine? Să nu mai fiu doar mama care rezolvă totul, ci și femeia care visează? Voi ce ați fi făcut în locul meu?