O săptămână în pielea soției mele: Adevărul despre concediul de creștere a copilului

— Nu știu cum poți să te plângi că ești obosită, Raluca, doar stai acasă cu copiii! mi-a spus Mihai într-o seară, după ce s-a întors de la serviciu, aruncându-și geanta pe canapea. Am simțit cum mă înroșesc la față, dar am tăcut. Nu era prima dată când auzeam asta, dar parcă acum m-a durut mai tare ca niciodată.

— Dacă e așa ușor, ia încearcă tu o săptămână! i-am răspuns, cu voce tremurată. Mihai a râs, sigur pe el:

— Sigur, ce poate fi atât de greu? Mă ocup eu de Vlad și Matei, tu du-te la mama ta și odihnește-te.

A doua zi dimineață, mi-am făcut bagajul cu mâinile tremurânde. Nu pentru că abia așteptam să plec, ci pentru că mă temeam că Mihai nu va rezista. Vlad are 4 ani și e plin de energie, iar Matei abia a împlinit 10 luni și încă se trezește de trei ori pe noapte. Dar Mihai era convins că totul va fi floare la ureche.

Prima zi a trecut cu greu. La prânz m-a sunat:

— Raluca, unde sunt șervețelele umede? Matei s-a murdărit tot la masă!

— În dulapul din baie, pe raftul de sus. Și nu uita să-i schimbi scutecul înainte de somn.

— Da, da…

Seara mi-a trimis o poză cu Vlad care desenase cu carioca pe perete. „Arată bine?”, a scris el ironic. Am zâmbit amar. Știam că nu e ușor să ții pasul cu doi copii mici, dar Mihai abia începuse.

A doua zi era deja extenuat. Mi-a scris la ora 6 dimineața:

„Matei nu a dormit deloc azi-noapte. Cum reziști?”

Am vrut să-i spun că nu rezist, doar supraviețuiesc, dar m-am abținut. Seara, când am vorbit la telefon, vocea lui era stinsă:

— Nu am apucat nici măcar să mănânc. Vlad a vrut să facem puzzle, Matei a plâns tot timpul… Cum faci tu față?

— Nu fac față mereu. Plâng și eu uneori când nu mă vede nimeni.

A tăcut. Pentru prima dată, cred că m-a înțeles.

În a treia zi, Mihai a uitat să-i dea lui Matei siropul pentru dinți și copilul a urlat două ore fără oprire. Vlad s-a lovit la genunchi în parc și a venit acasă plângând. Mihai mi-a trimis un mesaj scurt: „Îmi pare rău pentru tot ce am spus.”

În a patra zi, soacra mea l-a sunat:

— Mihai, ce faci? Ai grijă de copii sau îi lași să se uite toată ziua la desene?

— Mamă, nu e chiar atât de simplu…

— Eh, pe vremea mea creșteam trei copii și făceam și mâncare!

L-am auzit oftând la telefon. Știam exact cum se simte: judecat și neînțeles.

A cincea zi a fost cea mai grea. Vlad s-a îmbolnăvit și a făcut febră mare. Mihai m-a sunat panicat:

— Ce fac? Să-i dau paracetamol? Să sun la doctor?

I-am explicat calm ce are de făcut. Seara mi-a spus:

— Nu știu cum ai putut să treci singură prin toate astea…

În weekend am venit acasă. Casa era vraiște: jucării peste tot, vase nespălate, haine aruncate pe scaune. Mihai stătea pe canapea cu ambii copii în brațe, adormit de oboseală.

— Mi-ai lipsit… Nu credeam că e atât de greu. Îmi pare rău că te-am judecat.

L-am îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem o echipă adevărată.

Seara am stat amândoi pe balcon, privind luminile orașului.

— Raluca, cred că ar trebui să vorbim mai des despre ce simțim… Să nu mai presupunem nimic unul despre celălalt.

Am zâmbit trist:

— Da… poate dacă am face asta, nu ne-am mai răni atât de ușor.

Acum mă întreb: câte familii trec prin același lucru fără să-și dea seama cât de mult contează empatia? Oare câți dintre noi judecăm fără să știm ce e cu adevărat în sufletul celuilalt?