O noapte în secția de poliție: când frica unei mame a schimbat totul

— Ridică-te, Ilinca! Trezește-te, te rog! E ceva grav cu Vlad!
Vocea soacrei mele, Maria, era spartă de lacrimi și panică. Am sărit din pat, cu inima bubuind în piept. Vlad, băiatul meu de șapte ani, dormea liniștit lângă mine. L-am luat în brațe, fără să înțeleg ce se întâmplă, și am coborât scările în fugă.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o pe Maria, încercând să-mi stăpânesc tremurul.
— E vorba de Radu… Poliția… Trebuie să mergem ACUM la secție!
Radu, soțul meu. Nu era prima dată când primeam vești proaste despre el, dar niciodată nu fusese atât de grav. Am urcat în mașina soacrei mele, cu Vlad adormit pe bancheta din spate. Pe drum, Maria plângea în hohote.
— Ce-a făcut? am întrebat încet.
— S-a bătut iar… dar acum e mai rău. L-au luat pe sus. Zic că a spart un geam la bar și l-a lovit pe patron.
Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când Radu bea și făcea scandal, dar mereu găseam scuze: stres la muncă, prieteni proști, copilărie grea. Mereu am sperat că se va schimba. Pentru mine, pentru Vlad.
Când am ajuns la secție, un polițist tânăr ne-a întâmpinat cu o privire obosită.
— Sunteți familia lui Radu Dumitrescu?
— Da… Eu sunt soția, am spus cu voce stinsă.
— Veniți după mine.
Am lăsat-o pe Maria cu Vlad pe o bancă rece și am intrat într-un birou mic, luminat slab. Radu era acolo, cu fața tumefiată și ochii injectați. Când m-a văzut, a izbucnit:
— Ilinca, nu e vina mea! Ăla m-a provocat!
Polițistul a ridicat din sprâncene:
— Doamnă, soțul dumneavoastră riscă dosar penal pentru vătămare corporală și distrugere. Dacă nu depuneți plângere împotriva lui patronul barului, va rămâne aici până mâine dimineață cel puțin.
M-am uitat la Radu. Era bărbatul pe care îl iubisem cândva, tatăl copilului meu. Dar în ultimii ani devenise un străin: nervos, impulsiv, mereu cu sticla la gură. Îmi promitea mereu că va fi mai bine. Dar niciodată nu era.

Maria a intrat brusc în birou:
— Ilinca, fă ceva! Nu-l lăsa aici! Gândește-te la Vlad! Ce-o să zică lumea?
Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea privirilor lor. Toată viața mea fusese despre a-i mulțumi pe ceilalți: pe mama mea bolnavă, pe Radu când era treaz și blând, pe Maria care mă judeca mereu pentru orice decizie. Dar nimeni nu se gândea la mine.

— Ilinca, te rog… Nu mă lăsa aici… a șoptit Radu.

M-am uitat la Vlad prin geamul ușii: dormea strâns la pieptul bunicii lui, fără să știe că lumea lui se clatină.

Am semnat declarația pentru eliberarea lui Radu provizorie. Am ieșit din secție cu sufletul golit de orice speranță.

Acasă, Maria a început să mă certe:

— Dacă ai fi fost mai atentă cu el, dacă nu l-ai fi cicălit mereu… Poate n-ar fi ajuns aici!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap:

— Eu? Eu sunt de vină că bea și face scandal? Eu muncesc două joburi ca să plătesc ratele și să-i cumpăr lui Vlad haine!

Radu s-a trântit pe canapea și a început să plângă:

— Toți sunteți împotriva mea! Nimeni nu mă înțelege!

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la Vlad cum doarme și m-am întrebat dacă îi fac bine rămânând aici. Dacă nu cumva îi arăt că e normal ca un bărbat să țipe și să lovească atunci când are probleme.

A doua zi dimineață am primit un telefon de la mama mea:

— Ilinca, tu ești bine? Am auzit că Radu iar a făcut scandal…

Am început să plâng fără să mă pot opri:

— Nu mai pot, mamă… Nu mai pot…

Mama a tăcut o vreme:

— Tu trebuie să alegi pentru tine și pentru copilul tău. Nu pentru ce zice lumea sau ce vrea Maria.

În zilele următoare am trăit ca într-o ceață groasă. Radu promitea iar că se lasă de băut. Maria mă urmărea cu ochii ei acuzați prin casă. Vlad mă întreba de ce tata e supărat.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, m-am dus la Radu:

— Eu nu mai pot trăi așa. Dacă nu te schimbi cu adevărat, eu plec cu Vlad.

Radu s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat:

— Vrei să-mi iei copilul? După tot ce-am făcut pentru voi?

Mi-am mușcat buzele ca să nu țip:

— Tot ce vreau e liniște pentru copilul nostru.

A doua zi am început să caut chirii pe internet. Am vorbit cu mama să ne primească o vreme la ea. Când i-am spus Mariei că plecăm, a început să țipe:

— O să-ți blestemi ziua în care ai destrămat familia asta!

Dar eu nu mai puteam da înapoi.

Am plecat într-o dimineață ploioasă, cu două valize și Vlad de mână. Pe drum spre gară mi-am dat seama că nu mai simțeam frică – doar o liniște ciudată.

Acum stau în camera copilăriei mele și mă întreb: oare am făcut bine? Oare sacrificiul pentru familie trebuie să fie mereu mai presus decât dreptul meu la fericire? Ce ați fi făcut voi în locul meu?