O noapte care a schimbat totul – Povestea nașterii fiului meu și a destrămării familiei

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc în minciună! — vocea lui Vlad răsuna ca un tunet în bucătăria mică, în timp ce afară ploaia bătea cu furie în geamuri. M-am sprijinit de masă, încercând să-mi țin respirația sub control. Burta îmi era grea, iar durerile care mă străpungeau din când în când mă făceau să-mi mușc buzele până la sânge.

— Vlad, te rog… nu acum, nu acum… — am șoptit, dar el nici măcar nu m-a privit. Era deja cu spatele la mine, cu pumnii strânși, gata să arunce cuvinte grele pe care nu le mai puteam opri.

— Acum sau niciodată! — a izbucnit el. — De luni de zile simt că mă minți, că ascunzi ceva. Și nu pot să nu mă întreb dacă băiatul ăsta e al meu!

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum lumea mi se prăbușește peste mine. Mama, care stătea în pragul ușii cu ochii roșii de plâns, a încercat să intervină:

— Vlad, te rog… Ilinca are nevoie de liniște. Nu vezi că e aproape să nască?

Dar Vlad nu mai era omul pe care îl cunoscusem. Era un străin, plin de furie și suspiciune. Și totul pornise de la o scrisoare găsită întâmplător în sertarul meu, o scrisoare veche de la Radu, fostul meu iubit din facultate. O păstrasem ca pe o amintire a unei alte vieți, dar pentru Vlad fusese dovada trădării.

— Nu vreau să aud scuze! — a urlat el. — Vreau adevărul!

Atunci am simțit prima contracție adevărată. O durere ascuțită mi-a tăiat respirația și am scos un țipăt involuntar. Mama a sărit imediat lângă mine.

— Ilinca, trebuie să mergem la spital! Acum!

Vlad a rămas nemișcat câteva secunde, apoi a apucat cheile mașinii și a ieșit fără să spună un cuvânt. Mama m-a ajutat să mă ridic și m-a dus la mașina ei. Pe drum, printre gemete și lacrimi, am încercat să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Cum se destrămase totul atât de repede?

La spital, totul s-a petrecut ca într-un vis urât. Medici grăbiți, asistente care îmi vorbeau pe un ton liniștitor, dar eu nu auzeam decât vocea lui Vlad răsunând în capul meu: „Nu știu dacă băiatul ăsta e al meu!”

Travaliul a durat ore întregi. Mama mi-a stat alături tot timpul, ștergându-mi fruntea și ținându-mă de mână. Vlad nu a venit. Niciun mesaj, nicio veste. Într-un final, când am auzit primul plânset al fiului meu, am izbucnit în lacrimi. Era atât de mic și fragil, iar eu eram atât de singură.

— Ești puternică, Ilinca — mi-a spus mama. — O să treci peste asta.

Dar cum? Cum să trec peste faptul că omul pe care îl iubeam mă acuza de cea mai mare trădare? Cum să-i explic că nu l-am înșelat niciodată? Că scrisoarea aceea era doar o amintire a unei iubiri trecute, nu o dovadă a unei infidelități?

Primele zile acasă au fost un coșmar. Vlad nu s-a întors. Îmi trimitea doar mesaje reci: „Vreau test de paternitate.” „Nu pot avea grijă de un copil care poate nu e al meu.” Mama încerca să mă ajute cum putea, dar vedeam cât suferă și ea.

Într-o seară, când băiatul plângea neconsolat și eu eram la capătul puterilor, tata a venit pe neașteptate. Nu mai vorbisem cu el de luni bune, după ce divorțase de mama și plecase cu o femeie mai tânără.

— Ilinca… — vocea lui tremura. — Am auzit ce s-a întâmplat. Vreau să te ajut.

L-am privit cu neîncredere. Tata fusese mereu absent, mereu preocupat de ale lui. Dar acum părea sincer îngrijorat.

— Nu știu dacă mai pot avea încredere în nimeni — i-am spus printre lacrimi.

— Știu că am greșit mult față de tine și mama ta — a recunoscut el. — Dar vreau să fiu aici pentru nepotul meu.

Am simțit pentru prima dată după mult timp o urmă de speranță. Poate că familia noastră nu era complet pierdută.

Au urmat săptămâni grele. Vlad a venit într-un final la spital pentru testul de paternitate. Nu mi-a vorbit deloc; s-a uitat la copil ca la un străin și a plecat imediat după recoltare.

Rezultatul a venit după două săptămâni: Vlad era tatăl copilului. Am sperat că asta va schimba ceva între noi, dar el era încă distant.

— Nu pot să uit că ai ascuns scrisoarea aia — mi-a spus într-o seară rece de noiembrie. — Nu pot trăi cu gândul că ai avut sentimente pentru altcineva.

— Vlad, toți avem trecuturi — i-am răspuns cu voce stinsă. — Dar eu te-am ales pe tine.

A tăcut mult timp, apoi a ieșit din cameră fără să spună nimic.

În lunile care au urmat, am crescut copilul aproape singură. Mama și tata m-au ajutat cum au putut; chiar și sora mea mai mică, Irina, venea des să stea cu băiatul ca să pot dormi câteva ore legate.

Într-o zi, când băiatul avea deja șase luni și începea să râdă zgomotos la orice prostioară făceam, Vlad m-a sunat:

— Putem vorbi?

Ne-am întâlnit în parc, pe o bancă sub un tei bătrân.

— Îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus — a început el cu voce joasă. — M-am lăsat orbit de gelozie și nesiguranță… Dar nu pot trăi fără voi.

L-am privit îndelung. Îl iubeam încă, dar rana era adâncă.

— Vlad… putem încerca din nou, dar trebuie să avem încredere unul în celălalt. Altfel nu are rost.

A dat din cap și m-a luat de mână pentru prima dată după mult timp.

Acum suntem din nou împreună, dar nimic nu mai e ca înainte. Încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt atunci, în acea noapte furtunoasă când totul părea pierdut.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta? Cât putem reconstrui după ce încrederea s-a făcut țăndări? Voi ce ați face dacă viața v-ar pune la încercare astfel?