O lecție de genetică: Cum înțelepciunea mamei mele a dezvăluit un adevăr amar

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu îndoiala asta! am izbucnit într-o seară, trântind ușa bucătăriei. Mama, cu mâinile ei muncite de ani și ochii aceia blânzi care parcă vedeau dincolo de mine, s-a oprit din curățat cartofii și m-a privit lung.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? Ce te roade așa?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să-i spun, dar nu mai puteam ține în mine. De două luni mă măcina un gând pe care îl tot alungam, dar care revenea mereu, mai puternic.

— E despre Daria… și despre copil. Nu știu dacă e al meu.

Mama a lăsat cuțitul jos. S-a așezat lângă mine la masă, fără să spună nimic. Tăcerea ei era ca o invitație să continui.

— De când s-a născut, parcă nu mă regăsesc în el. Are ochii verzi, mamă! Nici eu, nici Daria nu avem ochii verzi. Și… nu știu, simt că ceva nu e în regulă între noi. Daria e tot mai distantă.

Mama a oftat adânc.

— Vlad, uneori viața ne pune la încercare. Dar dacă vrei să afli adevărul, trebuie să ai curajul să-l cauți. Știi ce mi-a spus tata când eram mică? „Sângele apă nu se face, dar nici nu minte.”

Mi-am amintit atunci de orele de biologie din liceu. Dominanța genelor, moștenirea culorii ochilor… Dar nu voiam să cred că viața mea putea fi dată peste cap de o simplă lecție de genetică.

— Ce vrei să faci? m-a întrebat mama.

— Vreau să știu adevărul. Vreau să fac un test ADN.

A doua zi dimineață am plecat la serviciu cu inima grea. Lucram la o firmă de construcții din Ploiești, iar șantierul era singurul loc unde puteam uita pentru câteva ore de problemele de acasă. Dar în ziua aceea nu reușeam să mă concentrez la nimic. Colegul meu, Sorin, a observat imediat.

— Ce-ai pățit, băi Vlad? Pari că ai văzut fantome!

Am dat din umeri.

— Probleme acasă…

Sorin s-a apropiat și mi-a șoptit:

— Dacă e despre nevastă-ta, mai bine vorbește cu ea direct. Femeile simt când le ascunzi ceva.

Nu i-am răspuns. Seara, când am ajuns acasă, Daria era deja în pat cu copilul. Am privit-o cum îl legăna absentă, cu ochii pierduți pe tavan.

— Daria… trebuie să vorbim.

Ea s-a întors brusc spre mine.

— Ce-i?

— Vreau să facem un test ADN pentru copil.

A urmat o tăcere grea ca plumbul. Apoi a izbucnit:

— Cum poți să spui așa ceva? Nu ai încredere în mine?

— Nu e vorba de încredere! E vorba că nu mai pot trăi cu îndoiala asta!

A început să plângă. Am simțit cum mi se rupe sufletul, dar nu puteam da înapoi. În noaptea aceea am dormit pe canapea.

Au trecut două săptămâni până am reușit să facem testul. Rezultatul a venit într-o zi ploioasă de aprilie. Am deschis plicul cu mâinile tremurânde. „Nu există legătură biologică între Vlad Popescu și minorul Popescu Andrei.”

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit afară în ploaie și am urlat cât m-au ținut plămânii. Mama m-a găsit ud leoarcă pe bancă, în fața blocului.

— Vlad… hai sus. Nu ești singur.

În zilele următoare am aflat adevărul: Daria avusese o aventură cu un coleg de la serviciu, Mihai. Îl știam vag, îl văzusem la câteva petreceri de firmă. Când am confruntat-o, Daria a recunoscut totul printre lacrimi.

— Îmi pare rău… N-am vrut să te rănesc! Nu știam cum să-ți spun…

Am simțit că tot ce construisem împreună se nărui sub ochii mei: casa noastră mică din cartierul Nord, planurile pentru vacanța la mare, serile când visam la al doilea copil…

Divorțul a fost inevitabil. Am rămas singur într-un apartament gol, cu pereții încă plini de urmele mâinilor mici ale lui Andrei. Mi-era dor de el, chiar dacă nu-mi era fiu biologic. M-am întrebat mult timp dacă sângele chiar contează atât de mult sau dacă dragostea pe care i-o purtasem putea trece peste orice adevăr genetic.

Mama venea des la mine și încerca să mă ridice din prăpastie.

— Vlad, viața merge înainte. Poate că Dumnezeu ți-a pregătit altceva. Dar nu lăsa ura să-ți întunece sufletul.

Am început să ies din nou cu prietenii vechi: Radu, Alina, Costel… Încet-încet am început să râd iar. Dar rana rămânea acolo, ca o cicatrice pe care o simți doar când plouă.

Într-o zi am primit un mesaj de la Daria: „Andrei întreabă de tine. Vrei să-l vezi?”

Mi-au dat lacrimile instantaneu. Am acceptat fără să clipesc. Când l-am văzut alergând spre mine în parc, cu zâmbetul lui larg și inocent, am știut că indiferent ce spune genetica, o parte din sufletul meu îi va aparține mereu.

Acum privesc în urmă și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu adevăruri ascunse sub preș? Cât valorează sângele față de dragostea pe care o dăm? Poate că uneori răspunsurile simple ne dor cel mai tare.