O inimă împărțită: Povestea Alexandrei, fata care a crescut în umbra fratelui său

— Alexandra, du-te și adu-mi telecomanda, te rog! vocea tatălui meu răsună din sufragerie, fără să-și ridice ochii din telefon. Eram în bucătărie, încercând să-mi termin temele, dar m-am ridicat imediat, ca de obicei. În același timp, Ionuț, fratele meu vitreg, stătea tolănit pe canapea, cu un zâmbet larg, jucându-se pe PlayStation. Tata nu-i cerea niciodată nimic. Pentru el, Ionuț era centrul universului, iar eu… eu eram doar fata care trebuia să nu deranjeze.

Îmi amintesc și acum prima dată când am simțit cu adevărat că nu contez. Aveam opt ani și era ziua mea de naștere. Mama, Nadia, pregătise un tort cu ciocolată, preferatul meu, și mă așteptam ca tata să-mi spună măcar „La mulți ani!” cu un zâmbet. În schimb, când a intrat pe ușă, a trecut pe lângă mine, l-a luat pe Ionuț în brațe și i-a adus o mașinuță nouă. „Bravo, băiatul tatei, ai luat 10 la matematică!” a spus el, ignorând complet baloanele și lumânările aprinse pentru mine. Am simțit cum mi se strânge inima și m-am retras în camera mea, unde am plâns în pernă, încercând să nu mă audă nimeni.

Anii au trecut, dar nimic nu s-a schimbat. Tata îl ducea pe Ionuț la fotbal, la cinema, îi cumpăra haine noi și îi asculta toate poveștile. Pe mine mă întreba doar dacă am făcut curat sau dacă am terminat temele. Mama încerca să compenseze, mă lua în brațe seara și îmi spunea că sunt specială, dar nu era de ajuns. De fiecare dată când îl vedeam pe tata râzând cu Ionuț, simțeam un gol în stomac și o furie mocnită care mă făcea să mă simt vinovată. De ce nu pot fi și eu iubită la fel?

Într-o seară, după ce tata a venit acasă cu o bicicletă nouă pentru Ionuț, iar eu am primit doar un „Ai grijă să nu faci mizerie în bucătărie”, am izbucnit. „De ce nu mă vezi și pe mine? De ce doar Ionuț contează?” am strigat, cu lacrimi în ochi. Tata s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină. „Alexandra, nu mai fi geloasă. Ionuț are nevoie de mine, tu ești fată, te descurci cu mama ta.” Cuvintele lui au tăiat mai adânc decât orice palmă. Mama a venit repede și m-a luat în brațe, dar nu a spus nimic. Știam că și ea suferă, dar nu avea puterea să-l înfrunte pe tata.

La școală, încercam să fiu invizibilă. Nu voiam să atrag atenția, nu voiam să fiu întrebată de ce sunt tristă sau de ce nu vin niciodată la serbări cu ambii părinți. Colegii mei vorbeau despre vacanțe la munte, despre tații lor care îi învățau să meargă pe bicicletă sau să pescuiască. Eu nu aveam astfel de povești. Singurele mele amintiri cu tata erau pline de tăcere, de priviri reci și de senzația că nu sunt suficientă.

Într-o zi, când aveam 14 ani, am venit acasă cu un premiu la olimpiada de limba română. Eram atât de mândră! Mama m-a îmbrățișat și a plâns de bucurie. Tata, însă, a ridicat din umeri: „Bravo, dar să nu-ți iei nasul la purtare. Ionuț are meci sâmbătă, să nu uiți să-l susții.” Atunci am simțit că nu mai pot. Am fugit în parc, unde am stat pe o bancă și am plâns până s-a lăsat seara. Mă întrebam dacă aș fi fost băiat, m-ar fi iubit mai mult? Sau dacă aș fi fost copilul lui din prima căsătorie, aș fi contat?

Mama a încercat să vorbească cu el de multe ori. Îl auzeam noaptea, certându-se în șoaptă. „Adam, nu vezi că o rănești? Alexandra are nevoie de tine!” Dar tata ridica din umeri, obosit: „Nu înțelegi, Nadia, băieții au nevoie de tați. Fetele… se descurcă între ele.” Mama plângea, iar eu mă simțeam vinovată că sunt motivul certurilor lor.

Într-o vară, am plecat la bunici, la țară, doar eu și mama. Acolo, în liniștea grădinii, am început să vorbim deschis. „Alexandra, tu ești lumina mea. Știu că tata nu știe să-ți arate dragostea, dar nu e vina ta. E vina lui, pentru că nu știe să fie tată de fată.” Am plâns amândouă, dar cuvintele ei m-au ajutat să înțeleg că nu eu sunt problema.

Când m-am întors acasă, am încercat să nu mai aștept nimic de la tata. Am început să-mi fac prieteni, să citesc, să scriu poezii. Am descoperit că pot fi fericită și fără aprobarea lui. Dar rana a rămas. De fiecare dată când îl vedeam pe Ionuț și tata râzând împreună, simțeam o durere surdă, ca o amintire a ceea ce nu am avut niciodată.

Anii au trecut, am terminat liceul cu note mari și am intrat la facultate. Tata a venit la festivitatea de absolvire, dar a stat în spate, lângă Ionuț, care deja avea planuri să plece la București la o universitate privată. După ceremonie, tata i-a strâns mâna lui Ionuț și i-a spus: „Sunt mândru de tine, băiete!” Pe mine m-a bătut ușor pe umăr și mi-a spus: „Să ai grijă de tine.” Atât. Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Eu sunt mândră de tine, draga mea.”

Acum, când scriu aceste rânduri, am 23 de ani și locuiesc singură, într-un apartament mic din Cluj. Încă vorbesc cu mama aproape zilnic, iar cu tata… relația noastră e la fel de distantă. Uneori mă întreb dacă ar fi putut fi altfel. Dacă aș fi făcut ceva diferit, dacă aș fi fost mai bună, mai cuminte, mai băiețoasă. Dar știu că nu e vina mea. Știu că merit să fiu iubită, chiar dacă tata nu a știut să-mi arate asta.

Mă întreb, oare câți copii cresc în umbra fraților lor, simțindu-se invizibili? Oare câți părinți nu-și dau seama cât rău pot face cu indiferența lor? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să vă găsiți valoarea atunci când familia voastră pare să uite că existați?