O farfurie nespălată și o viață întreagă de tăceri: Strigătul mut al unei soacre

— Nu mai suport, mamă! De fiecare dată când vii la noi, găsești ceva de criticat! De ce nu poți să lași lucrurile așa cum sunt?

Cuvintele lui Vlad mi-au tăiat respirația. Stătea în mijlocul bucătăriei, cu ochii aprinși de furie, iar Ana, nora mea, își strângea halatul pe lângă trup ca și cum ar fi vrut să se apere de mine. Pe masa dintre noi zăcea o farfurie cu urme de mâncare uscată — motivul pentru care izbucnise totul.

— Vlad, eu doar am spus că e păcat să lași vasele așa, că se întărește mâncarea și e mai greu de spălat… Nu am vrut să supăr pe nimeni, am murmurat eu, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

Ana a oftat adânc, fără să mă privească. — Nu e vorba de vase, Emilia. E vorba că mereu ai ceva de comentat. Că nu suntem niciodată suficient de buni pentru tine.

M-am simțit mică, inutilă. În mintea mea se derulau imagini cu Vlad copil, cu mine spălând vasele la lighean în garsoniera noastră din Berceni, cu mâinile crăpate de detergent ieftin și cu inima plină de speranță că măcar el va avea o viață mai bună. Am rămas singură când avea doar șapte ani. Soțul meu, Ionel, ne-a părăsit pentru o femeie mai tânără și mai veselă. De atunci, am muncit ca o sclavă — două joburi, nopți nedormite, lipsuri peste lipsuri — doar ca Vlad să nu simtă niciodată că îi lipsește ceva.

Acum, în bucătăria lor modernă, printre electrocasnice scumpe și miros de cafea proaspătă, mă simțeam ca un intrus. O relicvă dintr-o altă epocă.

— Vreau doar să vă ajut… am șoptit. Dar Vlad m-a întrerupt brusc:

— Nu ne ajuți! Ne sufoci! Ana plânge după fiecare vizită a ta. Nu vezi că ne faci rău?

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Sufoc? Eu? Eu care am renunțat la tot pentru el? Am vrut să țip, să-i spun cât am suferit când Ionel ne-a lăsat, cum am dormit pe jos ca să-i pot lua lui o bicicletă de ziua lui. Dar nu am spus nimic. Am înghițit lacrimile și m-am ridicat încet de pe scaun.

— Poate ar fi mai bine să nu mai vin… am spus încet, privind podeaua.

Ana a oftat din nou și a ieșit din bucătărie. Vlad a rămas nemișcat, cu pumnii strânși. Am vrut să-l ating pe umăr, dar s-a ferit instinctiv.

Am plecat acasă pe jos, deși afară ploua torențial. Fiecare pas era o povară. M-am gândit la mama mea, care îmi spunea mereu: „Emilia, să nu-ți pui niciodată sufletul pe tavă pentru nimeni. Oamenii calcă pe el fără să-și dea seama.” N-am ascultat-o niciodată.

Ajunsă în garsoniera mea mică și rece, m-am prăbușit pe pat și am plâns ca un copil. M-am întrebat unde am greșit. Poate că am fost prea prezentă în viața lui Vlad. Poate că l-am sufocat cu grija mea excesivă. Sau poate că Ana are dreptate: nu am știut niciodată să iubesc fără să controlez.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, te rog să nu mai vii o vreme. Avem nevoie de spațiu.”

Am stat ore întregi cu telefonul în mână, fără să știu ce să răspund. M-am uitat la poza lui de la absolvire — eu lângă el, cu ochii roșii de oboseală și mândrie — și mi-am dat seama că nu-l mai recunosc pe bărbatul din bucătăria de ieri.

Zilele au trecut greu. Vecina mea, tanti Lenuța, m-a întrebat de ce nu mă mai văd cu Vlad și Ana. I-am spus că sunt ocupați. N-am avut curajul să-i spun adevărul: că fiul meu mă consideră o povară.

Într-o seară, am găsit curajul să-i scriu Anei un mesaj: „Îmi pare rău dacă v-am supărat. Nu știu altfel să fiu mamă.” Nu mi-a răspuns niciodată.

Am început să merg la biserică mai des. Preotul parohiei m-a întrebat la spovedanie ce mă apasă pe suflet. I-am spus că mă simt inutilă și singură. Mi-a spus să mă rog pentru liniște și împăcare. Dar liniștea nu venea.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine pe neașteptate. Era palid și obosit.

— Mamă… putem vorbi?

Am simțit un nod în gât.

— Spune…

— Ana e însărcinată. Și… cred că are nevoie de tine mai mult decât vrea să recunoască. Dar trebuie să înțelegi că avem nevoie și de intimitatea noastră.

L-am privit lung. În ochii lui am văzut același copil speriat care venea la mine noaptea după ce Ionel plecase.

— Vlad… eu nu vreau decât să vă fie bine. Dar nu știu cum să fiu altfel decât sunt.

A zâmbit trist.

— Poate că trebuie să învățăm împreună…

Am plâns amândoi atunci, fără rușine. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există speranță.

Dar rana rămâne acolo: între dorința mea de a ajuta și nevoia lor de spațiu se cască o prăpastie pe care nu știu dacă o voi putea trece vreodată.

Mă întreb uneori: oare dragostea unei mame poate deveni o povară? Sau poate că fiecare generație trebuie să-și găsească propriul drum spre fericire? Voi ce credeți?