O decizie la limita: Povestea unei familii și a unui polițist

— Nu mai avem nimic, Maria! Nimic! — vocea lui Sorin răsuna în bucătăria rece, unde lumina slabă abia desena contururile mobilei vechi. Mă uitam la el, cu ochii înlăcrimați, în timp ce copiii, Ana și Vlad, dormeau pe salteaua subțire din camera alăturată. Era Ajunul Crăciunului și frigul pătrundea prin geamurile crăpate.

— Ce vrei să fac? Să-i las să moară de foame? — am șoptit, strângându-mi palmele muncite. În ultimele luni, totul se prăbușise: Sorin își pierduse slujba la fabrică, iar eu nu mai găseam de lucru la curățenie. Ajutoarele sociale abia ne ajungeau pentru chirie și curent. În fiecare zi, mă uitam la copiii mei și simțeam cum mă sfâșie neputința.

În acea seară, am luat o decizie pe care n-o credeam posibilă. Am îmbrăcat paltonul vechi și am plecat spre magazinul din colț. Mergeam ca într-un vis urât, cu inima bătându-mi nebunește. Am intrat printre rafturi, am ales o pâine, niște salam ieftin și două cutii de lapte. Mâinile îmi tremurau când le-am ascuns sub haină. La casă, am trecut cu capul plecat, dar paznicul m-a prins de braț.

— Doamnă, ce faceți aici? — vocea lui era aspră, dar ochii îi trădau o urmă de milă.

Am izbucnit în plâns. — N-am ce să le dau copiilor… Vă rog… Nu pentru mine…

A chemat poliția. În câteva minute, o mașină alb-albastră a oprit în fața magazinului. Doi polițiști au intrat: unul tânăr, cu privire dură, și celălalt mai în vârstă, cu ochi obosiți dar calzi. Pe insigna lui scria: „Comisar Petrescu Emil”.

— Ce s-a întâmplat? — a întrebat calm.

Paznicul a povestit totul, iar eu stăteam cu capul plecat, rușinată până în măduva oaselor. Mă gândeam la copii și la privirea lor când mă vor vedea dusă la secție.

— Doamnă, aveți copii acasă? — m-a întrebat comisarul.

— Doi… Ana are șase ani, Vlad patru… — am răspuns printre suspine.

Tânărul polițist a început să completeze procesul verbal. — Furt e furt, domnule comisar. Trebuie dusă la secție.

Comisarul Petrescu s-a uitat lung la mine. Apoi s-a apropiat de paznic și i-a spus încet:

— Domnule, dacă nu depuneți plângere, nu avem ce să facem legal. E Ajunul Crăciunului… Poate putem găsi altă soluție.

Paznicul a oftat și a dat din cap: — Nu vreau să-i fac rău… Dar nici nu pot lăsa lucrurile așa…

Comisarul s-a întors spre mine:

— Haideți cu mine până la mașină.

Am ieșit tremurând în frig. În mașină, comisarul m-a întrebat:

— De ce nu ați cerut ajutor? Sunt atâtea ONG-uri…

— Am încercat… Dar nu răspunde nimeni sau spun că nu mai au fonduri… — am spus cu voce stinsă.

A oftat adânc. Apoi a scos portofelul și mi-a întins o bancnotă de 100 de lei.

— Luați. Nu e mult, dar poate vă ajută să treceți peste noapte. Promiteți-mi că nu mai faceți asta.

Am izbucnit din nou în plâns. — Cum să vă mulțumesc?…

— Mergeți acasă la copii. Și mâine dimineață veniți la secție să discutăm despre ajutor social și alte soluții legale. Nu sunteți singură.

Pe drum spre casă, cu plasa de alimente strânsă la piept și banii ascunși în buzunar, simțeam că lumea nu e chiar atât de rea cum credeam. Când am intrat pe ușă, Ana s-a trezit și m-a întrebat:

— Mami, vine Moș Crăciun?

Am zâmbit printre lacrimi: — Da, iubita mea… A venit deja.

A doua zi dimineață am mers la secție. Comisarul Petrescu m-a ajutat să completez cererile pentru ajutor de urgență și mi-a dat numărul unei fundații care oferea pachete alimentare familiilor nevoiașe. Nu m-a judecat nicio clipă; dimpotrivă, m-a privit ca pe un om care are nevoie de sprijin, nu de pedeapsă.

Sorin a plâns când i-am povestit totul. — Nu credeam că mai există oameni buni…

Au trecut luni de atunci. Viața nu s-a schimbat peste noapte, dar am găsit puterea să merg mai departe. Sorin a reușit să se angajeze ca paznic la o firmă mică, iar eu fac curățenie la două scări de bloc din cartier. Copiii merg la grădiniță și școală cu haine curate și pachețel în ghiozdan.

Uneori mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă întâlneam alt polițist în acea seară. Dacă nu era comisarul Petrescu… Oare câți oameni ajung să fie distruși pentru o greșeală făcută din disperare?

Poate că nu putem schimba lumea peste noapte, dar un gest mic poate salva o viață. Voi ce ați fi făcut în locul comisarului? Credeți că legea trebuie să fie mereu mai presus decât inima?