O decizie grea: De ce nu-i las moștenire fiului meu

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Ți-ai pierdut mințile?
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ceaiului de tei. Era iarnă, iar geamurile transpirate ascundeau afară un București cenușiu și rece. Eu stăteam pe scaunul vechi, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Vlad, nu e vorba că nu te iubesc. Dar trebuie să înțelegi…
— Ce să înțeleg? Că după ce ai tras ca un câine toată viața, vrei să dai casa asta altcuiva? Sorei mele? Sau cui?
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba nici de sora lui, nici de altcineva. Era vorba de el. De alegerile lui. De faptul că, de ani buni, Vlad nu mai era copilul acela blând și curios pe care îl țineam de mână la grădiniță. Se transformase într-un bărbat rece, mereu nemulțumit, mereu cu pretenții.

Am crescut singură doi copii. După divorțul de Radu, care a rămas un om decent și a plătit pensia alimentară fără să întârzie vreodată, am muncit pe brânci: contabilitate la o firmă mică dimineața, curățenie la două scări de bloc seara. Au fost luni când doar pensia alimentară ne-a ținut pe linia de plutire. Îmi amintesc cum stăteam cu Ana și Vlad la masă și împărțeam o supă chioară, făcând glume ca să nu simtă lipsurile.

Vlad a crescut cu resentimente. Îmi reproșa mereu că nu are ce au alți copii: haine de firmă, telefoane scumpe, vacanțe la mare. Ana era altfel — tăcută, înțelegătoare, mereu dispusă să mă ajute. Vlad însă… parcă fiecare gest al meu era o dovadă că nu fac destul pentru el.

În liceu a început să lipsească de la ore. Am fost chemată la școală de nenumărate ori. „Doamnă Popescu, fiul dumneavoastră are potențial, dar nu se implică deloc”, îmi spunea diriginta. Îl rugam să se schimbe, îl imploram să-și găsească un drum. Dar el părea tot mai pierdut.

Apoi a venit facultatea — sau mai bine zis, încercarea de a intra la facultate. A picat admiterea de două ori și a renunțat. S-a angajat la un service auto, dar a schimbat trei locuri de muncă în doi ani. Mereu găsea vina în alții: șefii sunt proști, colegii îl sapă, clienții sunt nesuferiți.

În tot acest timp, eu continuam să trag. Am reușit să cumpăr apartamentul acesta cu rate pe 25 de ani. Am plătit ultima rată când Ana termina facultatea la Cluj — singura din familie care a reușit să termine o facultate. Vlad nu a venit la festivitatea ei de absolvire.

Acum Vlad are 28 de ani și încă locuiește cu mine. Nu contribuie la cheltuieli, nu-și caută un loc stabil de muncă și îmi cere bani pentru orice: țigări, ieșiri cu prietenii, haine noi. De fiecare dată când încerc să discut cu el despre viitorul lui, se enervează sau mă acuză că nu-l înțeleg.

Într-o seară, după ce Ana m-a sunat din Germania — unde s-a mutat cu iubitul ei — am simțit că trebuie să iau o decizie. Nu vreau ca Vlad să creadă că totul i se cuvine doar pentru că e fiul meu. Nu vreau ca munca mea să fie răsplătită cu indiferență și reproșuri.

Așa că am hotărât: apartamentul va fi vândut după moartea mea, iar banii vor merge către o fundație care ajută tinerii fără posibilități să-și continue studiile. Ana a înțeles imediat când i-am spus. A plâns puțin la telefon și mi-a spus: „Mamă, tu ai făcut destul pentru noi. E timpul să faci ceva și pentru sufletul tău.”

Dar Vlad… Vlad a reacționat ca acum, urlând la mine în bucătărie.

— Toată lumea face asta! Toți părinții lasă ceva copiilor lor! Tu vrei să mă pedepsești pentru că n-am fost ca Ana?
— Nu vreau să te pedepsesc, Vlad. Vreau doar să înțelegi că viața nu-ți datorează nimic. Nici eu nu-ți datorez nimic mai mult decât dragostea mea și tot ce am putut să-ți ofer până acum.

A izbucnit pe ușă și a plecat trântind-o atât de tare încât s-au zguduit paharele pe raft.

Am rămas singură la masă, cu ceaiul răcit și inima grea ca plumbul. M-am întrebat dacă am greșit undeva pe drum. Dacă poate ar fi trebuit să fiu mai blândă sau mai severă. Dacă dragostea mea a fost prea mult sau prea puțin.

Sunt nopți în care mă gândesc la toate sacrificiile făcute: serile petrecute făcând teme cu copiii după două joburi obositoare; zilele în care mergeam pe jos kilometri întregi ca să economisesc banii de autobuz; anii în care am renunțat la orice vis personal pentru binele lor.

Dar apoi mă uit la Vlad și văd un om care nu știe ce înseamnă responsabilitatea sau recunoștința. Și mă doare mai tare decât orice lipsuri materiale.

Poate că decizia mea pare crudă pentru unii. Poate că alții mă vor judeca aspru. Dar cred din tot sufletul că uneori dragostea adevărată înseamnă să-i lași pe cei dragi să-și găsească singuri drumul — chiar dacă asta presupune să-i lași fără plasă de siguranță.

M-am ridicat încet de la masă și am privit spre ușa pe care Vlad tocmai o trântise.

Oare va înțelege vreodată că nu banii sau casa contează cel mai mult? Oare va reuși vreodată să fie fericit fără să aștepte totul de la mine?

Ce credeți? E greșit să nu-i lași nimic copilului tău dacă simți că asta îl va ajuta mai mult decât orice moștenire materială?