Nunta secretă a fiului meu: Povestea unei mame rănite

— Cum adică „ne-am căsătorit”? Vlad, glumești, nu-i așa? am întrebat, cu vocea tremurândă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Stătea în fața mea, cu ochii plecați, evitând să mă privească. Pe masă, între noi, abia se răcise cafeaua pe care o făcusem cu mâinile tremurânde când mi-a spus că are ceva important de spus.

— Nu glumesc, mamă. Eu și Irina… am făcut-o în Italia. Doar noi doi. A fost ceva simplu, fără invitați. N-am vrut să vă supărăm, dar… am simțit că așa e mai bine.

M-am ridicat brusc de pe scaun. Simțeam cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Vlad era singurul meu copil. După ce tatăl lui ne-a părăsit când el avea doar trei ani, m-am agățat de el ca de o ancoră. Am muncit pe brânci să nu-i lipsească nimic. Când l-am cunoscut pe Doru, actualul meu soț, am crezut că viața ne va fi mai blândă. Doru l-a iubit pe Vlad ca pe propriul fiu și mereu am fost o familie unită. Sau cel puțin așa am crezut.

Prima dată când Vlad a adus-o pe Irina acasă, am simțit că nu e fata potrivită pentru el. Era tăcută, rece, parcă mereu cu gândul în altă parte. Nu se implica în discuții, nu mă ajuta la masă, nu întreba nimic despre familie. Doru încerca să mă liniștească: „Las-o, Mariana, poate e doar timidă.” Dar eu simțeam că ceva nu e în regulă.

Cu timpul, Vlad a început să se schimbe. Nu mai venea acasă la fel de des, nu mai povestea nimic despre el. Îl sunam și răspundea scurt: „Sunt bine, mamă.” De fiecare dată când încercam să vorbesc cu el despre Irina, se închidea și mai tare.

Într-o seară, după ce Doru adormise, am stat la masa din bucătărie și am plâns în tăcere. Mă simțeam vinovată: poate am fost prea posesivă? Poate l-am sufocat cu grija mea? Dar nu puteam accepta că Vlad al meu se îndepărtează de mine pentru o fată care nici măcar nu încerca să ne cunoască.

Apoi a venit ziua aceea fatidică. Vlad m-a sunat să-mi spună că vine pe la noi „să stea puțin de vorbă”. Am simțit un nod în stomac. Când mi-a spus că s-a căsătorit în secret, fără noi, fără familie, fără nimic… am simțit că mă prăbușesc.

— De ce? De ce nu ne-ai spus? De ce nu ne-ai lăsat să fim parte din fericirea ta? am izbucnit printre lacrimi.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Mamă… n-am vrut să vă supărăm. Știu cât de mult ai ținut la ziua asta, dar… Irina nu se simțea acceptată aici. Mereu ai fost rece cu ea. Și eu… m-am simțit prins la mijloc.

Doru a intrat în bucătărie și a auzit ultimele cuvinte. S-a uitat la Vlad cu o tristețe pe care n-o mai văzusem la el:

— Vlad, noi te-am iubit mereu ca pe ochii din cap. Poate n-am știut să arătăm asta cum trebuie față de Irina, dar… meritam măcar să fim acolo.

Vlad a oftat adânc:

— Poate aveți dreptate. Dar am vrut să fie simplu. Fără certuri, fără tensiuni.

După ce a plecat, am rămas cu Doru la masă până târziu. Am analizat fiecare gest, fiecare vorbă din ultimii ani. Unde greșisem? Oare chiar eu eram vinovată pentru distanța dintre noi? Sau Irina îl manipulase pe Vlad să se rupă de familie?

Zilele au trecut greu. Prietenele mele mă întrebau dacă am început pregătirile pentru nuntă și eu mințeam: „Nu s-au hotărât încă.” În sufletul meu era însă doar gol și rușine.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, putem veni pe la voi? Vreau să vorbim.” Am acceptat imediat, cu inima strânsă.

Au venit împreună. Irina era la fel de distantă ca întotdeauna. S-a așezat pe marginea canapelei și s-a uitat la mine ca la un străin.

— Mamă… știu că te-am rănit. Dar vreau să știi că te iubesc. Doar că acum am propria mea familie și trebuie să pun pe primul loc relația cu Irina.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să-i spun cât de mult îl iubesc și cât de mult mi-aș fi dorit să fiu acolo pentru el. Dar cuvintele mi-au rămas în gât.

După ce au plecat, Doru m-a luat de mână:

— Mariana, trebuie să-l lași să-și trăiască viața. Dacă îl iubești cu adevărat, trebuie să accepți alegerile lui.

Mi-e greu să accept asta. Mi-e greu să nu-l mai văd pe Vlad ca pe băiețelul meu care venea alergând la mine după fiecare lovitură sau necaz. Acum e bărbat și are propria lui viață — una din care eu nu mai fac parte așa cum mi-aș fi dorit.

Mă întreb uneori: unde se termină dragostea de mamă și unde începe controlul? Oare chiar putem iubi fără să sufocăm? Sau suntem condamnați să pierdem tot ce iubim dacă nu știm când să ne retragem?

Poate voi aveți răspunsul…