„Nu vreau să vii la nunta mea”: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica

— Nu vreau să vii la nunta mea, mamă.
Vocea Irinei era tăioasă, dar calmă, ca și cum ar fi vorbit despre vreme. Am rămas cu ceașca de ceai suspendată între masă și buze, simțind cum mi se taie respirația. În bucătăria noastră mică din cartierul Militari, timpul s-a oprit. Am încercat să-mi găsesc cuvintele, dar ele s-au înecat undeva în gât.
— De ce? am șoptit, aproape fără să-mi dau seama. E cea mai importantă zi din viața ta…
Irina s-a uitat la mine cu ochii ei mari, căprui, aceiași pe care îi avea când era mică și venea să-mi arate o notă bună la școală. Acum, însă, în privirea ei nu mai era bucurie, ci o răceală pe care nu o recunoșteam.
— Mami, pur și simplu… Nu te înțelegi cu nimeni din familia lui Vlad. Și mereu ai ceva de comentat. Nu vreau să stricăm ziua asta.
Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Am vrut să-i spun că tot ce am făcut a fost din dragoste, că poate am greșit, dar nu am știut cum altfel să o protejez. Dar cuvintele mi-au rămas blocate în suflet.

Irina a ieșit din bucătărie fără să se uite înapoi. Am rămas singură, cu ceaiul rece și cu inima frântă. Mi-am amintit de toate momentele în care am încercat să-i spun că Vlad nu e potrivit pentru ea. Că e prea grăbit, prea impulsiv, că nu are răbdare cu ea. Dar Irina nu m-a ascultat niciodată. Poate pentru că nici eu nu am știut să ascult.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru relația noastră. Irina a început să vină tot mai rar acasă. Vorbea puțin la telefon și mereu părea grăbită. Eu mă agățam de orice ocazie să-i spun cât de mult o iubesc, dar ea părea să se îndepărteze tot mai mult.

— Nu înțelegi, mamă! Mereu ai impresia că știi ce e mai bine pentru mine! mi-a strigat într-o zi, când am încercat să-i spun că poate ar trebui să mai aștepte cu nunta.
— Irina, eu doar vreau să fii fericită…
— Dar nu poți controla totul! Nu poți trăi viața în locul meu!

Am plâns atunci ca un copil. M-am simțit vinovată pentru fiecare clipă în care am ridicat tonul sau am judecat-o prea aspru. Dar nu știam cum să repar ceea ce se stricase între noi.

Într-o zi, sora mea, Mariana, a venit la mine.
— Tu chiar nu vezi că o pierzi? m-a întrebat direct.
— Ce vrei să fac? Să mă prefac că sunt de acord cu tot ce face?
— Nu. Dar poate ar trebui să-i arăți că o accepți așa cum e. Că ai încredere în ea.

Am stat mult pe gânduri după discuția asta. Poate Mariana avea dreptate. Poate că dragostea mea sufocantă a împins-o pe Irina departe de mine.

Câteva zile mai târziu, am încercat să vorbesc din nou cu Irina. Am sunat-o de zeci de ori până mi-a răspuns.
— Ce vrei?
— Să te văd. Să vorbim.
A acceptat să ne întâlnim într-o cafenea aproape de Piața Unirii. Când a intrat, părea obosită și tristă.
— Irina, știu că am greșit. Știu că am fost prea critică și poate prea prezentă în viața ta. Dar te iubesc și nu vreau să te pierd.
Ea s-a uitat la mine lung.
— Mami… E prea târziu. Am nevoie de spațiu. Vreau să-mi trăiesc viața fără ca tu să-mi spui mereu ce e bine sau rău.

Am simțit că mă sufoc din nou. Am vrut să-i spun că nu pot trăi fără ea, dar m-am abținut. Poate chiar asta trebuia să fac: să o las să fie liberă.

Ziua nunții a venit fără ca eu să fiu invitată. Am stat acasă, cu telefonul în mână, sperând la un mesaj sau un apel care nu a venit niciodată. Am plâns până târziu în noapte, gândindu-mă la toate momentele frumoase pe care le-am trăit împreună și la cele pe care le-am pierdut din cauza orgoliului meu.

Au trecut luni de atunci. Irina nu m-a mai sunat. Uneori o văd pe Facebook sau Instagram, zâmbind alături de Vlad și prietenii lor. Mă bucur pentru ea, dar sufletul meu rămâne gol.

M-am întrebat de sute de ori unde am greșit și dacă mai există vreo cale de întoarcere. Poate că fiecare mamă ajunge la un moment dat să-și piardă copilul — nu pentru că moare, ci pentru că acesta devine adult și își ia zborul.

M-am rugat în fiecare seară ca Irina să fie fericită și ca într-o zi să-și amintească de mama ei care a iubit-o prea mult și prea greșit.

Oare dragostea poate vindeca totul? Sau uneori trebuie doar să învățăm să lăsăm oamenii dragi să plece?