„Nu trebuie să stai la masă. Treaba ta e să te asiguri că oaspeții sunt fericiți și bine hrăniți”, mi-a spus soțul meu. Povestea Anei, prinsă între dorințele altora și propriile vise

— Ana, nu sta acolo! Nu vezi că farfuriile nu sunt încă pline? Trebuie să te asiguri că toată lumea are ce mânca, nu să te așezi la masă ca oaspeții, mi-a spus Mihai, soțul meu, cu vocea lui tăioasă, în timp ce eu încercam să-mi trag sufletul după ce alergasem între bucătărie și sufragerie de trei ori în zece minute. Era ziua de naștere a mamei lui, iar casa noastră era plină de rude, râsete, clinchet de pahare și miros de sarmale. Dar în mijlocul acelei gălăgii, eu mă simțeam invizibilă, ca o umbră care se mișcă printre oameni, fără să fie văzută cu adevărat.

Am zâmbit forțat și m-am ridicat de la masă, deși abia apucasem să gust din ciorba de perișoare. M-am dus în bucătărie, unde am găsit-o pe mama lui Mihai, doamna Viorica, care mă privea cu o sprânceană ridicată. — Ana, ai grijă să nu uiți de prăjituri. Știi că lui unchiul Gigi îi place să fie servit primul, mi-a spus, de parcă eram angajata lor, nu nora. Am oftat adânc și am început să aranjez prăjiturile pe platouri, încercând să nu las să se vadă cât de tare mă durea sufletul.

Când am revenit în sufragerie, Mihai râdea cu fratele lui, Sorin, povestind despre pescuit și concedii. Nimeni nu părea să observe că eu nu eram acolo decât ca să le aduc mâncare și să strâng după ei. M-am uitat la masa plină și mi-am amintit de vremurile când visam să devin profesoară de limba română, să am elevi care să mă asculte și să mă respecte. Acum, singurul lucru pe care îl ascultau cei din jur era dacă mai aduc sau nu salată de boeuf.

După ce toți s-au ridicat de la masă, am rămas singură printre farfurii murdare și resturi de tort. Am simțit cum mă apasă o greutate pe piept, ca și cum cineva mi-ar fi pus o piatră pe inimă. Am început să plâng în surdină, cu spatele la ușă, ca să nu mă vadă nimeni. Nu voiam să par slabă, dar nici nu mai puteam să țin totul în mine.

Seara, după ce toți au plecat, Mihai s-a așezat pe canapea și a deschis televizorul. — Ana, adu-mi și mie o bere, te rog, a spus fără să se uite la mine. Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am dus în bucătărie, dar de data asta nu m-am mai întors cu berea. Am rămas acolo, sprijinită de chiuvetă, și m-am întrebat: „Oare așa va arăta toată viața mea? Oare nu merit și eu să fiu văzută, să fiu ascultată?”

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Mihai. — Mihai, simt că nu mai pot. Parcă nu mai sunt eu. Parcă nu mai contez decât ca să fac mâncare și să am grijă de toată lumea. El s-a uitat la mine mirat, ca și cum nu înțelegea despre ce vorbesc. — Ana, exagerezi. Toate femeile fac asta. Uite la mama, la sora mea. E normal. Eu muncesc, tu ai grijă de casă. Așa e viața.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Dar eu nu sunt mama ta! Eu am visuri, am dorințe, am nevoie să fiu și eu fericită, nu doar să-i fac pe alții fericiți! Mihai a ridicat din umeri și a schimbat subiectul. — Apropo, m-am gândit ce vreau de ziua mea. Vreau un abonament la sală. Am rămas blocată. — Dar tu nu mergi niciodată la sală, nici nu-ți place să faci sport! El a zâmbit ironic. — Știu, dar toți colegii mei au abonament. E la modă. Nu contează dacă merg sau nu, contează să am și eu.

Atunci am realizat cât de mult trăiam după așteptările altora. Mihai voia un abonament la sală doar pentru că așa făceau ceilalți, eu găteam și serveam masa doar pentru că așa se aștepta de la mine. Nimeni nu se întreba ce ne dorim cu adevărat. Am simțit o furie mocnită, dar și o tristețe adâncă. M-am gândit la mama mea, care toată viața a făcut compromisuri pentru tata, la sora mea, care s-a mutat în Italia ca să scape de presiunea familiei. Oare eu de ce nu pot să spun „nu”?

În zilele următoare, am început să mă uit la mine cu alți ochi. Am început să citesc din nou, să scriu în jurnal, să mă plimb singură prin parc. Am refuzat să mai gătesc pentru toată familia la fiecare sfârșit de săptămână. Mihai s-a supărat, mama lui a făcut glume răutăcioase, dar eu am simțit pentru prima dată că respir. Am început să merg la cursuri de literatură la Casa de Cultură. Am cunoscut alte femei ca mine, care încercau să-și regăsească vocea. Am simțit că nu sunt singură.

Într-o seară, Mihai a venit acasă și m-a găsit citind. — Ana, ce faci? Nu gătești nimic azi? I-am răspuns calmă: — Nu. Azi am avut cursuri. Dacă vrei să mănânci, poți să-ți faci singur. S-a uitat la mine ca la o străină. — Nu te mai recunosc, a spus. — Nici eu nu mă mai recunosc, Mihai. Dar poate că e timpul să mă cunosc cu adevărat, i-am răspuns.

Nu știu ce va fi de acum înainte. Poate că Mihai nu va înțelege niciodată. Poate că familia lui mă va privi mereu ca pe o ciudată. Dar știu că nu mai pot trăi doar pentru alții. Vreau să trăiesc și pentru mine.

Oare câte dintre noi trăim așa, în umbra dorințelor altora? Oare câte avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?