„Nu te mai iubesc. Vreau să plec.” – Povestea unei mame care a rămas singură cu trei copii

„Nu te mai iubesc. Vreau să plec.”

Cuvintele astea mi-au tăiat respirația ca un cuțit rece într-o seară de februarie, când încă ningea afară și copiii dormeau liniștiți în camerele lor. Radu stătea în picioare, cu mâinile în buzunare, evitând să mă privească. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu, ca și cum pereții casei noastre s-ar fi surpat sub greutatea acelor cuvinte.

— Cum adică vrei să pleci? am șoptit, încercând să nu-i trezesc pe cei mici.

— Nu mai pot, Maria. Nu mai simt nimic. Am încercat, dar nu mai merge. Mă sufoc aici.

M-am uitat la el, la omul cu care împărțisem zece ani de viață, cu care construisem fiecare colțișor din casa asta, cu care plănuisem viitorul. Îmi venea să țip, să-l zgudui, să-l fac să-și amintească de serile când râdeam împreună, de zilele când ne țineam copiii în brațe pentru prima dată. Dar nu am făcut nimic din toate astea. Am rămas nemișcată, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

— Și copiii? Ce le spui lor?

A ridicat din umeri, rușinat:

— O să le explic eu… O să vin să-i văd… Dar nu mai pot trăi aici.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la chipurile liniștite ale copiilor mei – Ilinca, cea mare, avea doar opt ani; Tudor abia împlinise cinci; iar micuța Ana nici nu împlinise doi ani. Cum aveam să le spun că tatăl lor nu mai vrea să fie parte din viața noastră? Cum aveam să le explic că familia noastră nu va mai fi niciodată întreagă?

A doua zi dimineață, Radu și-a strâns câteva haine într-o geantă veche și a plecat fără să se uite înapoi. Ilinca a întrebat unde e tata. I-am spus că are treabă la serviciu și că va veni mai târziu. Nu am avut curajul să-i spun adevărul. Nu atunci.

Au urmat zile lungi și nopți albe. M-am simțit ca un robot: trezește copiii, pregătește micul dejun, du-i la grădiniță și școală, mergi la serviciu, fă cumpărături, spală haine, gătește cina. Totul pe pilot automat. În fiecare seară, când casa se liniștea, plângeam în pernă ca să nu mă audă nimeni.

Mama mea a venit într-o zi și m-a găsit stând pe podea în bucătărie, cu capul în mâini.

— Maria, trebuie să fii tare pentru copii. Ei au nevoie de tine acum mai mult ca oricând.

— Dar eu? Cine are grijă de mine? am izbucnit printre lacrimi.

— O să treacă și asta. O să vezi.

Dar nu trecea. Zilele deveneau tot mai grele. La serviciu nu mă puteam concentra. Colegele mă priveau cu milă și șușoteau pe la colțuri. Vecinii mă întrebau dacă „s-a întors Radu” sau dacă „mai vine pe la copii”. De fiecare dată simțeam cum mi se strânge inima.

După două săptămâni, Radu a venit să-i vadă pe copii. Ilinca l-a îmbrățișat strâns și l-a întrebat:

— Tati, tu unde dormi acum?

El a evitat răspunsul și i-a spus doar că „are mult de muncă”.

După ce a plecat, Ilinca s-a uitat la mine cu ochii ei mari și triști:

— Mami, tati nu se mai întoarce acasă?

Atunci am știut că nu mai pot ascunde adevărul.

— Tati nu va mai locui cu noi o perioadă… Dar o să vină să vă vadă des.

Ilinca a început să plângă în hohote. Tudor s-a retras într-un colț și n-a mai vrut să vorbească toată ziua. Ana era prea mică să înțeleagă ceva, dar simțea tensiunea din casă și plângea tot mai des.

În serile următoare am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Dacă am fost prea obosită, prea preocupată de copii și de casă ca să-l mai văd pe Radu ca bărbatul de care m-am îndrăgostit odinioară. Dacă ar fi trebuit să fac mai mult pentru noi doi. Sau poate el pur și simplu nu era făcut pentru viața asta de familie.

Prietenii mei au reacționat diferit. Unii mi-au spus că „așa sunt bărbații”, că fug când devine greu. Alții m-au certat că „nu trebuia să-l las să plece așa ușor”. Dar nimeni nu știa ce e în sufletul meu sau cât de greu e să fii mamă singură cu trei copii mici într-un oraș mic din România, unde toată lumea știe totul despre toți.

Au trecut luni de zile până când am început să mă obișnuiesc cu noua realitate. Am început să merg la psiholog – pentru mine și pentru copii. Am descoperit că nu sunt singura femeie părăsită cu copii mici; la grupul de sprijin am cunoscut-o pe Loredana, care trecea prin același coșmar. Ne-am sprijinit una pe alta și am început să cred că poate există viață după Radu.

Dar cel mai greu mi-a fost când Ilinca a venit într-o seară la mine și mi-a spus:

— Mami, tu crezi că tati nu ne mai iubește nici pe noi?

Am strâns-o tare în brațe și i-am promis că orice ar fi, eu voi fi mereu acolo pentru ei.

Acum, după aproape un an de la plecarea lui Radu, încă simt uneori golul lăsat în urmă. Încerc să fiu mamă și tată pentru copiii mei. Încerc să le ofer siguranță și dragoste, chiar dacă uneori simt că mă prăbușesc sub greutatea responsabilităților.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare chiar e posibil ca un bărbat să uite tot ce a construit alături de familia lui? Sau poate noi, femeile, ar trebui să vorbim mai des despre durerea asta care ne macină în tăcere?

Voi ce credeți? Poate o familie să supraviețuiască după ce unul dintre părinți alege să plece? Sau rămânem mereu cu sufletul frânt?