Nu sunt menajera soacrei mele – povestea Anei din Iași

— Ana, ai spălat geamurile la bucătărie? se aude vocea stridentă a soacrei mele, doamna Viorica, din capătul coridorului. E ora opt dimineața, iar eu abia am apucat să-mi beau cafeaua. Mă uit la ceas și simt cum mi se strânge stomacul. Azi e duminică, singura zi în care speram să mă odihnesc. Dar de când m-am măritat cu Mihai și ne-am mutat la etajul casei părinților lui, zilele mele libere au dispărut ca prin farmec.

Mă ridic încet de pe scaun, încercând să nu trântesc cana. „Nu sunt menajera nimănui”, îmi spun în gând, dar cu voce tare răspund:

— Da, doamnă Viorica, le-am spălat ieri.

— Nu pare! Uite ce urme au rămas! Dacă tot stai acasă, fă-le cum trebuie!

Mihai citește ziarul la masă și nici măcar nu ridică privirea. Îl privesc cu speranță, dar el oftează și-și continuă lectura. Mă simt invizibilă. De patru ani, de când am intrat în familia lor, am încercat să fiu pe placul tuturor: să gătesc ce le place, să fac curat după toți, să nu deranjez cu nimic. Mama îmi spunea mereu: „Ana, răbdarea e cheia căsniciei”, dar eu simt că răbdarea mea s-a transformat în resemnare.

Într-o zi de vară, când soarele ardea nemilos peste Iași, am ajuns acasă mai devreme de la serviciu. Lucrez ca educatoare la o grădiniță din cartier și iubesc copiii, dar acasă mă simt ca un copil pedepsit. Am intrat în bucătărie și am găsit-o pe doamna Viorica certând-o pe fiica ei, Ramona:

— Uite la Ana! Ea știe ce are de făcut! Tu nici măcar nu știi să calci o cămașă!

Ramona m-a privit cu ură. În acea clipă am simțit că nu sunt decât un exemplu negativ pentru ceilalți, un fel de avertisment: „Așa ajungi dacă nu te supui”.

Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul. Mihai a venit târziu acasă, obosit și nervos. Am încercat să-i spun ce simt:

— Mihai, nu mai pot. Mama ta mă tratează ca pe o slujnică. Nu mai vreau să trăiesc așa.

El a ridicat din umeri:

— Ana, știi cum e mama. Nu te mai consuma. Las-o să zică ce vrea.

— Dar nu e normal! Eu nu mai am viața mea! Totul se învârte în jurul ei și al casei!

— Dacă nu-ți convine, putem pleca. Dar unde? Cu salariile noastre abia ne descurcăm aici.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu aveam curajul să plec, dar nici să rămân nu mai puteam. În noaptea aceea am plâns până târziu, fără ca Mihai să observe.

A doua zi dimineață, doamna Viorica m-a întâmpinat cu lista obișnuită de sarcini:

— Ana, azi trebuie să faci sarmale pentru toată familia. Și vezi că trebuie spălat covorul din sufragerie!

Am inspirat adânc și am spus pentru prima dată „nu”.

— Nu pot azi. Am de pregătit materiale pentru grădiniță și vreau să mă ocup puțin și de mine.

Soacra mea a rămas blocată câteva secunde. Apoi a început să țipe:

— Cum adică nu poți? Cine crezi că ești? În casa asta fiecare are rolul lui!

Mihai a apărut în ușă, atras de gălăgie.

— Ce se întâmplă aici?

— Soția ta refuză să-și facă datoria! Asta se întâmplă când iei fete de la oraș, Mihai! Nu știu ce educație ai primit tu acolo la mama ta, dar eu nu mai accept să fiu tratată așa!

Am ieșit din bucătărie tremurând. M-am dus direct la mama mea. Am plâns pe umărul ei ca un copil mic.

— Ana, tu trebuie să decizi ce vrei pentru tine. Nu trăi viața altora!

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În următoarele zile am început să caut chirii împreună cu Mihai. El era tăcut și distant, dar nu s-a opus. Când i-am spus soacrei mele că vom pleca, a izbucnit într-o criză de nervi:

— După tot ce am făcut pentru voi! Asta e recunoștința? Să vă văd cum vă descurcați singuri!

Ramona râdea pe sub mustață. Tata-socru nici nu s-a băgat.

Primele luni în noul nostru apartament au fost grele. Banii erau puțini, dar liniștea era neprețuită. Pentru prima dată după ani de zile am simțit că respir. Am început să ies cu prietenele mele din liceu, să citesc seara fără să mă simt vinovată că nu fac curat sau nu gătesc pentru toată lumea.

Relația cu Mihai s-a schimbat însă. El părea tot mai absent, mereu nostalgic după „casa părintească”. Certurile au devenit tot mai dese:

— Ana, tu ai stricat tot echilibrul! Acum mama nici nu-mi mai vorbește!

— Mihai, eu doar am vrut să fim o familie normală! Să avem viața noastră!

— Poate că tu ai vrut asta… Eu nu știu dacă pot trăi fără ai mei aproape.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Mihai mi-a spus că vrea o pauză. S-a mutat temporar la părinți „ca să-și pună gândurile în ordine”. Am rămas singură în apartamentul nostru mic și rece. M-am întrebat dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu am avut curajul pe care el nu l-a avut niciodată.

Au trecut luni până când Mihai s-a întors. Între timp am descoperit cine sunt fără presiunea unei familii care mă voia doar gospodină. Am început cursuri de pictură și am cunoscut oameni noi. Când Mihai a revenit, era schimbat:

— Ana… Poate că ai avut dreptate. Poate că e timpul să trăim pentru noi.

Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit sau dacă rănile se vor vindeca vreodată complet. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu menajera nimănui.

Oare câte femei din România trăiesc încă povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?