Nu sunt infirmieră: Lupta mea pentru libertate într-o familie românească

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele și lacrimile îmi curgeau pe obraji. El stătea la masă, cu privirea pierdută în ecranul telefonului, ca și cum nu ar fi auzit nimic.

— Ce s-a întâmplat acum, Ana? a întrebat el, fără să ridice ochii.

— Ce s-a întâmplat? Totul! De când a venit mama ta la noi, nu mai am viață! Nu mai sunt eu! Sunt doar… o infirmieră în propria mea casă!

A ridicat din umeri, obosit. — E mama, Ana. Ce vrei să facem? Nu poate sta singură. Știi bine că fratele meu, Sorin, nu vrea să audă de ea. Și tu… tu ești cea mai răbdătoare dintre noi.

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum greutatea acelor cuvinte mă strivește. Răbdătoare. Asta eram pentru toți: răbdătoare. Pentru Maria, care mă striga din oră în oră: „Anaaa, adu-mi ceaiul! Anaaa, unde mi-e pastila? Anaaa, nu găsesc telecomanda!” Pentru Mihai, care se ascundea în muncă și tăcere. Pentru copiii noștri, care nu mai aveau loc de joacă în sufragerie pentru că acolo era patul doamnei Maria.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor. Pregăteam micul dejun pentru copii, apoi pentru Maria. Îi dădeam pastilele, îi schimbam hainele, o ajutam la baie. Îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la țară, despre cât de greu era pe vremuri și cât de norocoasă e că are o noră ca mine. Dar niciodată nu spunea „mulțumesc”.

Seara, când toți adormeau, mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Unde era Ana cea veselă? Ana care visa să deschidă o mică florărie? Ana care râdea cu prietenele la o cafea? Acum eram doar „nora”.

Într-o zi, după ce am dus copiii la școală și i-am dat Mariei micul dejun, am primit un mesaj de la sora mea, Irina: „Hai la o cafea! Ai nevoie de o pauză.” Am ezitat. Cum să plec? Dacă are nevoie de mine? Dacă se întâmplă ceva?

Dar am plecat. Am stat cu Irina două ore și am râs ca altădată. Când m-am întors acasă, Maria mă aștepta cu fața lungă.

— Unde ai fost? Dacă pățeam ceva?

— Am avut nevoie de puțin timp pentru mine, am spus încet.

— Timp pentru tine? Dar eu ce fac aici? Eu nu am nevoie de nimeni?

M-am simțit vinovată. Vinovată că am vrut să fiu eu însămi pentru două ore.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului răbdării mele. Am început să vorbesc mai mult cu Mihai. Să-i spun cât de greu îmi este. La început m-a ignorat. Apoi a început să se enerveze.

— Toată lumea are probleme! Tu crezi că mie îmi e ușor la muncă?

— Dar acasă cine are grijă de toți? Cine renunță la tot?

— E mama mea! Nu pot s-o las pe drumuri!

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta?

Într-o noapte am visat că alergam pe un câmp plin cu flori și râdeam. M-am trezit plângând. Atunci am știut că trebuie să fac ceva.

Am început să caut soluții. Am vorbit cu Sorin, cumnatul meu.

— Eu nu pot s-o iau la mine! Soția mea nici nu vrea să audă!

Am căutat o asistentă la domiciliu. Prea scump. Am întrebat la primărie despre ajutor social. Hârtii peste hârtii.

Într-o zi am cedat. Am țipat la Maria când m-a chemat a cincea oară într-o oră.

— Nu mai pot! Nu mai pot să fiu tot timpul aici pentru toată lumea!

A început să plângă ca un copil.

— Nu vreau să fiu o povară…

Atunci m-am simțit iar vinovată. Dar și furioasă: de ce trebuie mereu să-mi fie mie rușine că simt ceva?

Am început să scriu într-un jurnal. Seara, după ce adormeau toți, scriam despre visele mele pierdute, despre dorința de libertate, despre cât de singură mă simțeam în propria casă.

Într-o duminică, după masă, i-am adunat pe toți în sufragerie.

— Trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Am nevoie de ajutor. Am nevoie de timp pentru mine. Dacă nu găsim o soluție împreună, eu… eu plec pentru o vreme.

Mihai s-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea prima dată după ani de zile.

— Chiar atât de rău e?

— Da. Și nu sunt singura femeie care trece prin asta.

A urmat o tăcere lungă. Apoi Sorin a spus încet:

— Poate ar trebui să ne împărțim responsabilitățile…

Nu a fost ușor. Dar încet-încet au început să mă asculte. S-au implicat mai mult. Am găsit o vecină care venea câteva ore pe zi să stea cu Maria. Am început să ies din nou la cafea cu Irina. Seara citeam sau plantam flori pe balcon.

Nu am devenit egoistă – doar am învățat că și eu contez.

Acum mă uit în oglindă și văd din nou chipul Anei – obosit, dar viu.

Oare câte femei din România trăiesc povestea mea și nu au curajul să spună „ajunge”? Câte dintre noi ne pierdem printre așteptările altora fără să ne dăm voie să fim noi însene?