Nu sunt doar o bonă gratuită pentru că sunt în concediu de creștere a copilului: Povestea unei mame care a spus NU

— Irina, nu poți să-l iei și pe Vlad la tine săptămâna asta? Doar ești acasă, nu?
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna peste masa încărcată cu sarmale și salată boeuf. M-am uitat la soțul meu, Mihai, care își turna liniștit vin în pahar, evitând privirea mea. Copilul nostru, Ana, plângea în pătuțul din sufragerie, iar Vlad, nepotul de șase ani, se juca cu mașinuțele pe covor.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram în concediu de creștere a copilului de doar trei luni și deja simțeam că nu mai am aer. În fiecare zi, Mariana îmi aducea aluzii despre cât de norocoasă sunt că „stau acasă”, iar Mihai părea să fie de acord cu ea. Dar nimeni nu vedea nopțile nedormite, durerile de spate și epuizarea care mă urmărea ca o umbră.

— Nu cred că pot, am spus încet. Ana are colici, abia reușesc să mă descurc cu ea.

Mariana a oftat teatral și a dat ochii peste cap.

— Irina, când eram eu tânără, aveam doi copii și mergeam și la serviciu. Nu m-am plâns niciodată. Vlad e cuminte, nici nu-l simți.

Mihai s-a uitat la mine pentru prima dată în acea zi.

— Hai, Irina, e doar pentru câteva zile. Mama are nevoie să rezolve niște treburi și Vlad nu are cu cine să stea.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. De ce nimeni nu mă întreba dacă pot? Dacă vreau? De ce toată lumea presupunea că timpul meu nu valorează nimic doar pentru că sunt „acasă”?

— Nu pot, am repetat mai apăsat. Chiar nu pot. Am nevoie de odihnă și Ana are nevoie de mine.

A urmat o liniște apăsătoare. Mariana s-a ridicat brusc de la masă și a început să strângă farfuriile cu gesturi nervoase.

— Nu știu ce s-a întâmplat cu generația asta… Toți numai despre ei se gândesc! Pe vremea mea, familia era pe primul loc!

Mihai a rămas tăcut. Am simțit cum privirile tuturor mă ard. Am vrut să plâng, dar m-am abținut. M-am ridicat și am mers la Ana, care încă plângea. Am luat-o în brațe și am ieșit pe balcon. Aerul rece mi-a tăiat respirația, dar m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit apăsătoare. Mihai era distant, vorbea puțin și doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la medic. Mariana nu m-a mai sunat deloc. Simțeam că toți mă considerau egoistă și nerecunoscătoare.

Într-o seară, Mihai a izbucnit:

— Nu înțeleg de ce trebuie să fie totul atât de greu! Ești acasă toată ziua! Ce mare lucru era să ai grijă și de Vlad?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Pentru că nu mai pot! Pentru că nu sunt o bonă! Pentru că vreau să fiu mamă pentru Ana, nu să am grijă de toți copiii familiei!

Mihai a tăcut. S-a uitat la mine ca și cum m-ar vedea pentru prima dată.

— Poate ai dreptate… Dar mama se supără dacă nu o ajuți.

— Și eu? Eu nu contez? Eu nu am voie să spun că nu mai pot?

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Mariana: „Sper că ești mulțumită. Vlad va sta cu vecina. Să nu te miri dacă Mihai va fi tot mai rece cu tine.”

Am plâns ore întregi după acel mesaj. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și furioasă. De ce trebuie ca femeile să fie mereu cele care sacrifică totul? De ce concediul de creștere a copilului e văzut ca o vacanță? De ce nimeni nu vede cât efort presupune?

Au trecut săptămâni în care relația mea cu Mihai s-a răcit tot mai mult. Vorbeam doar despre Ana sau despre lucruri administrative. Într-o seară, după ce Ana a adormit, Mihai s-a apropiat timid:

— Irina… Îmi pare rău că te-am pus într-o situație dificilă. N-am vrut să te fac să te simți singură.

L-am privit lung.

— Nu sunt singură pentru că tu m-ai pus aici. Sunt singură pentru că nimeni nu mă ascultă cu adevărat.

A dat din cap încet.

— Poate ar trebui să vorbim mai des despre ce simțim…

Am zâmbit amar.

— Poate ar trebui să ne ascultăm mai mult unii pe alții…

Nu știu dacă familia mea va înțelege vreodată cât de greu mi-a fost să spun NU. Poate că am pierdut ceva din liniștea casei noastre, dar am câștigat ceva mult mai important: respectul față de mine însămi.

Oare câte femei din România trec prin asta zilnic? Oare câte dintre noi au curajul să spună NU când toți se așteaptă să spunem DA?