Nu sunt doar mama – povestea mea despre pierderea de sine și lupta pentru demnitate

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în brațe copilul care plângea neîncetat. Vlad nici măcar nu s-a uitat la mine. Era cu ochii în telefon, ca de obicei. — Ce vrei să fac? Eu muncesc toată ziua, tu stai acasă, nu? — a răspuns el, fără să ridice privirea. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu eram doar obosită. Eram invizibilă.

Mă numesc Irina și, până acum un an, credeam că știu cine sunt. Eram profesoară de română la liceu, citeam poezie în fiecare seară și ieșeam la cafea cu prietenele mele, Oana și Mihaela. Îmi plăcea să râd, să mă îmbrac frumos, să merg la teatru. Când am rămas însărcinată, am crezut că viața mea va deveni mai bogată, nu că mă voi pierde pe drum.

Primele luni după ce l-am născut pe Radu au fost ca o ceață groasă. Nu dormeam aproape deloc. Mă trezeam din oră în oră, cu inima strânsă, să văd dacă respiră. Mă uitam în oglindă și nu mă recunoșteam: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, hainele pătate de lapte. Vlad venea târziu acasă și se plângea că e obosit. Eu nu aveam voie să fiu obosită.

Mama venea uneori să mă ajute, dar tot ce făcea era să-mi spună că „pe vremea ei” nu exista depresie postnatală și că trebuie să fiu recunoscătoare. — Ai un copil sănătos, ce-ți mai trebuie? — mă certa ea. Îmi venea să țip: „Îmi trebuie pe mine!” Dar nu aveam curaj.

Într-o zi, Oana m-a sunat: — Hai la o cafea! — Nu pot, Radu are colici… — Lasă-l cu Vlad o oră! — a insistat ea. Am râs amar: — Vlad nici nu știe unde sunt scutecele.

Simțeam că mă sufoc între patru pereți. Radu era tot universul meu, dar eu nu mai eram nicăieri. Vlad devenise un străin; vorbea cu mine doar despre facturi sau despre ce trebuie cumpărat. Nu m-a întrebat niciodată cum mă simt. Într-o seară i-am spus: — Mi-e dor de mine… — Ce vrei să spui? — a întrebat el iritat. — Mi-e dor de Irina care citea poezie, care râdea… — Acum ești mamă! Asta contează!

Am început să plâng în fiecare noapte după ce adormea copilul. Mă simțeam vinovată pentru că nu eram fericită. Toată lumea îmi spunea că maternitatea e cel mai frumos lucru din lume. De ce pentru mine era atât de greu?

Într-o zi, am găsit într-un sertar o fotografie cu mine și Vlad din vacanța noastră la mare, înainte de Radu. Zâmbeam amândoi larg, ținându-ne de mână. Am izbucnit în plâns. Unde dispăruse fata aceea? Unde dispărusem eu?

Mihaela a venit într-o zi pe la mine cu o pungă de croissante calde. — Irina, tu nu mai ești tu… — mi-a spus blând. — De ce nu vorbești cu cineva? Poate cu un psiholog… — Nu sunt nebună! — am răspuns repede, rușinată. — Nu ești nebună dacă ceri ajutorul! Ești om.

A doua zi am sunat la un cabinet psihologic din oraș. Vocea caldă a doamnei psiholog m-a făcut să plâng din nou. — E normal să te simți pierdută… Ești mai mult decât mama lui Radu. Ești Irina.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, dorință de libertate. Am scris scrisori către Vlad pe care nu le-am trimis niciodată. Am scris poezii pentru mine.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad – el voia liniște, eu voiam doar să fiu auzită – am ieșit pe balcon și am urlat în gând: „Nu vreau să dispar!”

Au trecut luni până când am avut curajul să-i spun lui Vlad tot ce simt: — Nu mai pot trăi așa! Nu vreau să fiu doar mama lui Radu! Vreau să fiu și Irina! Vreau să mă întorc la școală, vreau să citesc poezie fără să mă simt vinovată!

Vlad s-a uitat la mine lung, pentru prima dată după mult timp: — Și eu sunt obosit… Și eu nu mai știu cine sunt… Poate ar trebui să încercăm împreună…

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Dar am început să ne ascultăm unul pe altul. Am mers împreună la consiliere de cuplu. Mama încă nu înțelege de ce „ne plângem”, dar eu nu mai încerc s-o conving.

Am revenit la școală cu jumătate de normă și am început din nou să citesc poezie cu elevii mei. Radu a crescut și a început să râdă mai mult decât plânge.

Nu sunt doar mama lui Radu. Sunt Irina – femeia care a avut curajul să spună că îi e greu și care încă luptă să nu se piardă pe sine.

Uneori mă întreb: câte dintre noi uităm cine suntem când devenim mame? Și câte avem curajul să ne regăsim? Voi ce ați face ca să nu vă pierdeți pe voi înșivă?