„Nu sunt bona ta, sunt mama ta” – Mărturia unei bunici din București

— Maria, vii să iei copiii de la grădiniță? Eu nu pot, am ședință!
Vocea Ioanei răsună din telefon cu o nerăbdare pe care am ajuns să o cunosc prea bine. Mă uit la ceas: e aproape ora două. Tocmai terminasem de spălat vasele și mă pregăteam să-mi fac un ceai, să mă așez puțin pe canapea. Dar nu apuc niciodată. De când Vlad și Ioana au devenit părinți, viața mea s-a transformat într-un carusel care nu se mai oprește.

Mă ridic încet, simțind cum genunchii mă dor la fiecare pas. Mă îmbrac în grabă și ies pe ușă. Pe drum, mă gândesc la vremurile când Vlad era mic și eu făceam totul cu dragoste și răbdare. Acum, însă, simt că nu mai am aceeași putere. Și totuși, nimeni nu mă întreabă dacă pot sau dacă vreau.

Ajung la grădiniță. Andrei și Ilinca mă zăresc și aleargă spre mine cu brațele deschise. Mă topesc când îi văd așa fericiți. Îi strâng la piept și uit pentru o clipă de oboseală. Dar apoi începe rutina: îi duc acasă la ei, le încălzesc mâncarea, îi ajut la teme, îi supraveghez la joacă. Ioana ajunge târziu, mereu cu telefonul la ureche.

— Mulțumesc, Maria! Nu știu ce m-aș face fără tine! — spune ea în treacăt, dar niciodată nu se uită în ochii mei. Nu mă întreabă cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am îndrăznit să-i spun lui Vlad:

— Mamă, simt că nu mai pot. Sunt obosită. Poate ar trebui să găsiți o bonă din când în când.

Vlad oftează și își trece mâna prin păr:

— Mamă, știi cât costă o bonă? Și oricum, copiii te iubesc pe tine cel mai mult. Nu vrei să fii aproape de ei?

M-am simțit vinovată. Cum să nu vreau? Dar nimeni nu vede că și eu am nevoie de timp pentru mine. Că și eu am zile când mă doare spatele sau când mi-e dor să citesc o carte sau să merg la biserică fără să mă grăbesc.

Într-o duminică dimineață, sora mea Ana m-a sunat:

— Maria, hai la mine la cafea! Nu ne-am mai văzut de luni bune.

Am oftat:

— Ana, nu pot. Trebuie să stau cu copiii. Ioana are ceva de rezolvat la serviciu.

— Dar tu? Tu când mai trăiești pentru tine?

Întrebarea ei m-a urmărit toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, m-am uitat în oglindă și abia m-am recunoscut. Riduri adânci, ochi obosiți. Unde e femeia care râdea cu poftă la glumele prietenelor? Unde e Maria care mergea la teatru sau la plimbare prin Herăstrău?

Într-o zi ploioasă de martie, am cedat. Am uitat să iau pastilele pentru tensiune și mi s-a făcut rău în autobuz. O femeie m-a ajutat să cobor și am ajuns acasă tremurând. Am sunat-o pe Ioana:

— Ioana, nu mă simt bine azi. Poate poți tu să iei copiii?

A tăcut câteva secunde:

— Of… Bine, o să încerc să ies mai devreme.

A doua zi Vlad a venit la mine:

— Mamă, Ioana a fost foarte stresată ieri din cauza ta. Nu poți fi puțin mai atentă?

Atunci am izbucnit:

— Vlad! Eu nu sunt bona voastră! Sunt mama ta! Am crescut un copil singură după ce tatăl tău a murit. Am muncit o viață întreagă ca să-ți fie ție bine! Acum simt că nu mai exist decât ca să vă ajut pe voi! Nu merit și eu puțin respect? Puțină înțelegere?

Vlad s-a uitat la mine lung, ca și cum abia atunci m-ar fi văzut cu adevărat.

— Mamă… Nu mi-am dat seama că te simți așa…

Am plâns atunci ca un copil. Pentru prima dată după mulți ani.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. Vlad și Ioana au început să caute o bonă pentru câteva zile pe săptămână. Au început să mă întrebe cum mă simt și dacă am nevoie de ceva. Dar rana rămâne acolo: sentimentul că anii mei de bătrânețe nu-mi mai aparțin mie.

Merg uneori în parc cu Ana și povestim despre vremurile când eram tinere și totul părea posibil. Îmi iubesc nepoții nespus, dar mi-e dor să fiu văzută ca Maria – femeia care are vise, dorințe și nevoi proprii.

Mă întreb adesea: oare câte bunici trăiesc aceeași poveste ca mine? Câți dintre noi uităm că părinții noștri sunt oameni înainte de toate? Voi ce credeți — unde ar trebui trasată limita între ajutor și sacrificiu?