Nu ştiu cât primeşte tata pensie şi nici nu-mi pasă

— Şi tu cât îi dai mamei tale pe lună? întreabă Radu, cu o nonşalanţă care mă irită. Suntem la birou, la masa de prânz, iar discuţia a alunecat, ca de obicei, spre bani şi părinţi.

— Nu-i dau nimic, răspund, încercând să-mi ascund iritarea. Tata are pensie, nu are nevoie de ajutorul meu.

— Şi cât primeşte? insistă Radu, cu ochii lui mici şi curioşi.

Îmi dau seama că habar n-am. Nu ştiu nici măcar dacă e pensie de stat sau de handicap, dacă îi ajunge sau dacă se descurcă greu. Şi, sincer, nici nu-mi pasă. Tata a fost mereu un om rece, distant, preocupat doar de el şi de problemele lui. De ce ar trebui să ştiu eu cât primeşte?

— E treaba lui, zic scurt. E banii lui, viaţa lui.

Radu ridică din umeri şi schimbă vorba, dar în mintea mea începe să se învârtă un gând ca un cui ruginit: chiar aşa, de ce nu ştiu nimic despre tata? Şi de ce nu-mi pasă?

Când ajung acasă în acea seară, găsesc pe masă o factură la gaze, uitată de mama. Tata stă în fotoliu, cu televizorul dat tare pe un meci de handbal. Miroase a ciorbă reîncălzită şi a tutun vechi.

— Ai plătit gazele? întreb, fără să mă uit la el.

— Le plătesc mâine, zice scurt. Ai tu vreo problemă?

Îl privesc pentru prima dată după mult timp. Are părul alb, rar, şi ochii aceia cenuşii care nu trădează nimic. Mâinile îi tremură uşor când îşi aprinde o ţigară.

— Nu, n-am nicio problemă. Doar întrebam.

— Dacă vrei să ajuţi cu ceva, ajută. Dacă nu, lasă-mă în pace.

Tonul lui mă răneşte mai mult decât aş vrea să recunosc. Îmi amintesc de copilărie, când venea acasă târziu şi mirosea a alcool. Când ţipa la mama pentru orice fleac şi mă făcea să mă ascund sub masă. Când nu m-a întrebat niciodată cum mi-a fost ziua la şcoală sau dacă am nevoie de ceva.

Poate de aceea nu m-am interesat niciodată de pensia lui. Poate că indiferenţa mea e doar o formă de răzbunare tăcută.

Seara târziu, mama vine la mine în cameră.

— Ştii că tata nu prea se descurcă cu banii… Poate ar trebui să-l ajuţi din când în când.

— De ce eu? Tu ai muncit toată viaţa şi tot tu ai grijă de el.

— E tatăl tău…

— Aşa şi? Ce-a făcut el pentru mine?

Mama oftează şi pleacă fără să mai spună nimic. Mă simt vinovat, dar nu pot să trec peste resentimentele adunate în ani de zile.

A doua zi la birou, discuţia continuă.

— Eu îi dau mamei 500 de lei pe lună, zice Alina. Are pensie mică şi medicamente scumpe.

— Eu îi plătesc facturile tatălui meu, completează Radu. Nu pot să-l las să se chinuie.

Mă simt ca un egoist. Dar nu pot să uit cum tata mi-a spus odată:

— Banii sunt pentru cei care ştiu să-i facă. Tu n-o să fii niciodată bun la nimic.

Poate că am vrut doar să-i demonstrez că pot trăi fără el. Că nu am nevoie de aprobarea sau ajutorul lui.

În weekend merg cu mama la piaţă. O văd cum numără banii cu grijă înainte să cumpere legume. Îmi spune că tata a avut nevoie de analize şi că pensia abia le-a ajuns pentru medicamente.

— De ce nu mi-ai spus?

— N-ai întrebat niciodată…

Mă simt ca un străin în propria familie. Îmi dau seama că am construit un zid între mine şi tata, dar zidul ăsta mă ţine captiv pe mine, nu pe el.

Într-o seară îl găsesc pe tata pe balcon, privind oraşul luminat slab de felinare.

— Ai nevoie de bani? întreb, cu vocea tremurândă.

Se uită la mine lung.

— Nu vreau mila ta. N-am cerut niciodată nimic de la tine.

— Poate ar fi trebuit…

Tace mult timp. Apoi spune încet:

— Poate că da. Dar aşa am fost crescut: bărbatul trebuie să se descurce singur.

Simt cum mi se strânge inima. Poate că nici el n-a ştiut altfel să fie tată. Poate că a fost prizonierul propriilor traume şi neputinţe.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toţi anii pierduţi în tăcere şi orgoliu. La toate lucrurile nespuse între noi.

A doua zi îi pun discret 200 de lei pe masa din bucătărie. Nu spune nimic când îi vede, dar îi bagă în buzunar fără să protesteze.

Poate că nu e prea târziu să încercăm să reparăm ceva din ce s-a rupt între noi. Poate că indiferenţa nu e o soluţie, ci doar o fugă de durere.

Mă întreb: câţi dintre noi ne cunoaştem cu adevărat părinţii? Şi câţi avem curajul să-i ajutăm chiar dacă ne-au rănit? Poate că adevărata maturitate începe atunci când încetăm să mai judecăm şi învăţăm să iertăm.