Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să-mi salvez viața prefăcându-mă moartă

— Maria, unde ai pus banii? Glasul lui Ion răsuna ca un tunet în bucătăria mică, cu pereții scorojiți. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Nu era prima dată când mă acuza că ascund ceva. Dar în seara aceea, privirea lui avea ceva nou: o răceală care mă făcea să simt că nu mai sunt om pentru el, ci doar o piedică.

— Nu am ascuns nimic, Ion. Sunt pe masă, lângă pâine, am spus încercând să-mi păstrez vocea calmă. Dar el deja se apropia de mine cu pași grei. Am simțit mirosul de alcool și tutun înainte să-i văd pumnii strânși.

M-am trezit târziu în noapte, pe podeaua rece, cu obrazul umflat și sânge la colțul gurii. Copiii dormeau în camera lor, probabil cu pernele pe urechi, așa cum îi învățasem. M-am ridicat încet, încercând să nu fac zgomot. În acea noapte am înțeles că nu mai pot continua așa. Dar unde să mă duc? Cine m-ar crede? În orașul nostru mic din Moldova, lumea vorbește mult și ajută puțin.

A doua zi dimineață, când Ion a plecat la lucru, am deschis dulapul vechi și am scos o pungă cu haine groase. Am pus în ea câteva lucruri pentru mine și pentru copii: două pulovere, niște biscuiți uscați și carnetele lor de note. Am scris un bilet: „Nu mai pot. Nu vreau ca fetele mele să crească în frică.”

Am fugit la sora mea, Elena, care locuia la marginea orașului. Când m-a văzut cu ochiul vânăt și copiii speriați lângă mine, a început să plângă.

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? m-a întrebat printre lacrimi.

— Mi-a fost rușine… și teamă. Dacă ne găsește?

Elena m-a strâns în brațe și mi-a promis că nu mă va lăsa singură. Dar Ion ne-a găsit după două zile. A venit urlând la poartă, amenințând că ne omoară pe toate dacă nu mă întorc acasă. Vecinii au chemat poliția, dar tot ce au făcut a fost să-l avertizeze. „E treaba lor de familie”, am auzit pe cineva spunând.

În acea noapte am simțit că nu mai am scăpare. M-am ghemuit sub plapumă cu fetele mele și am încercat să le liniștesc.

— Mama e aici. Nu vă las singure niciodată.

Dar adevărul era că eram mai speriată decât ele.

După câteva zile de teroare și amenințări, Elena a vorbit cu preotul satului. El ne-a ajutat să găsim un adăpost pentru femei abuzate într-un oraș mai mare. Am plecat pe furiș într-o dimineață friguroasă de februarie, cu inima cât un purice și cu fetele tremurând lângă mine.

Adăpostul era o casă veche, dar caldă. Acolo am întâlnit alte femei ca mine: Ana, care avea trei copii și o poveste asemănătoare; Mariana, care nu mai vorbea deloc după ce soțul ei o bătuse ani la rând; și Sorina, care încă visa noaptea că fuge prin pădure.

La început mi-a fost greu să vorbesc despre ce mi s-a întâmplat. Mă simțeam vinovată că nu am plecat mai devreme, că mi-am expus copiii la atâta frică. Dar încet-încet, ascultând poveștile celorlalte femei și văzând cum fetele mele încep să zâmbească din nou, am început să cred că merit o viață mai bună.

Ion a continuat să mă caute luni întregi. Trimitea mesaje amenințătoare surorii mele, încerca să afle unde suntem prin cunoștințe comune. Poliția spunea mereu același lucru: „Nu avem ce face dacă nu vă găsește.”

Într-o zi, la adăpost a venit o avocată voluntară, doamna Popescu. Ne-a explicat ce drepturi avem și cum putem cere ordin de protecție.

— Nu sunteți singure! Ne-a spus ea cu voce fermă.

Am depus plângere și am obținut ordinul de restricție. Pentru prima dată după ani întregi, am dormit liniștită.

Au trecut doi ani de atunci. Acum locuiesc într-un apartament mic din Bacău împreună cu fetele mele. Lucrez la o brutărie și în fiecare dimineață le pregătesc sandvișuri pentru școală. Încă mai tresar când aud pași grei pe scara blocului sau când telefonul sună noaptea. Dar nu mai sunt prizoniera fricii.

Uneori mă gândesc la femeile care încă trăiesc ceea ce am trăit eu. La cele care nu au cui să ceară ajutor sau care cred că nu există scăpare. Și mă întreb: oare câte dintre noi trebuie să se prefacă moarte ca să fie lăsate în pace?

Poate că povestea mea va da curaj cuiva să facă primul pas spre libertate. Sau poate va face pe cineva să privească altfel femeile care trec pe stradă cu ochii în pământ.

Mă uit la fetele mele cum râd și mă întreb: Oare cât de mult poate schimba tăcerea viețile noastre? Și cât curaj trebuie să ai ca să spui „Ajunge!”?