„Nu, mama ta nu va locui cu noi!” – Lupta mea pentru casă și demnitate

— Nu, mama ta nu va locui cu noi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Berceni. Vlad s-a uitat la mine ca și cum tocmai i-aș fi spus că vreau să divorțăm. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar fetița noastră, Ilinca, dormea în camera ei, neatinsă de furtuna care se abătuse peste noi.

— Nu avem de ales, Ana, a spus el încet, evitându-mi privirea. Mama nu mai poate sta singură. Tata a murit, iar fratele meu nu vrea să o ia la el. E mama mea!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi era milă de ea, dar știam prea bine ce înseamnă să locuiești cu doamna Viorica. Îi știam privirile tăioase, judecățile nerostite și felul în care reușea să mă facă să mă simt ca o intrusă în propria casă. Am încercat să-i explic lui Vlad:

— Vlad, știi cât de greu mi-a fost când a stat la noi după operație. Nu pot trăi mereu cu cineva care mă critică pentru orice: cum gătesc, cum cresc copilul, cum mă îmbrac…

El a oftat și a dat din umeri. — E mama. Trebuie să avem grijă de ea.

Așa a început totul. În câteva zile, doamna Viorica s-a mutat cu noi. A venit cu două valize mari și cu o privire evaluatoare care m-a făcut să mă simt ca la examen. În prima dimineață, când am intrat în bucătărie, o găsisem deja acolo, făcând ordine printre vasele mele.

— Ana, nu-i bine să lași buretele ud pe chiuvetă. Se strică repede. Și vezi că ai pus zahărul lângă sare. Nu e logic.

Am zâmbit forțat și am încercat să ignor tonul ei. Dar fiecare zi era o nouă provocare. Îmi critica mâncarea („Ciorba asta e prea acră, la noi în familie nu se face așa”), felul în care o îmbrăcam pe Ilinca („Copilul ăsta are nevoie de șosete groase, nu vezi ce frig e?”), chiar și timpul pe care îl petreceam la serviciu („O mamă adevărată stă acasă cu copilul!”).

Vlad era prins la mijloc. Îl vedeam cum se străduiește să împace pe toată lumea, dar de cele mai multe ori tăcea sau pleca la serviciu mai devreme. Seara, când încercam să vorbim despre ce simt, ridica din umeri:

— Ce vrei să fac? E bătrână, trebuie să o suportăm.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise și Vlad era la duș, am izbucnit în plâns pe balcon. M-am simțit mică și neputincioasă. Casa mea nu mai era a mea. Nu mai aveam niciun colț doar al nostru; totul era sub observația soacrei mele.

Au urmat luni de zile în care am încercat să mă adaptez. Am început să evit să stau prea mult acasă. Lucram peste program sau ieșeam cu Ilinca în parc până târziu. Dar tensiunea creștea. Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme decât de obicei, am auzit-o pe doamna Viorica vorbind cu Vlad:

— Ana nu e femeie de casă. Tu meriți mai mult.

M-am oprit în ușă, cu inima bătând nebunește. Vlad nu a zis nimic. Doar a oftat.

În acea noapte nu am putut dormi deloc. M-am gândit la părinții mei din provincie, la cât de greu le-a fost să mă trimită la facultate în București și cât de mândri erau că mi-am făcut un rost aici. M-am gândit la Ilinca și la ce fel de exemplu îi dau dacă accept să fiu călcată în picioare.

A doua zi dimineață am decis că trebuie să vorbesc deschis cu Vlad.

— Vlad, nu mai pot trăi așa. Simt că mă sufoc în propria casă. Nu vreau să alegi între mine și mama ta, dar trebuie să găsim o soluție.

El s-a uitat lung la mine.

— Ce vrei să fac? S-o dau afară?

— Nu! Dar poate putem găsi o garsonieră aproape de noi sau să angajăm pe cineva care s-o ajute.

— N-avem bani pentru asta! Și dacă află rudele că am dat-o pe mama la azil?

M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire. Zilele au trecut greu. Relația noastră s-a răcit; vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programul Ilincăi.

Într-o seară, după ce Ilinca a făcut febră mare și eu eram epuizată după o zi întreagă de muncă și reproșuri din partea soacrei mele, am cedat nervos.

— Ajunge! am strigat printre lacrimi. Nu mai pot! Dacă nu găsim o soluție, eu plec cu Ilinca!

Vlad s-a speriat. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil.

— Ana… nu vreau să te pierd.

Am plâns amândoi atunci, pe canapeaua din sufragerie. A doua zi a sunat-o pe sora lui din Ploiești și au decis împreună ca doamna Viorica să stea câte trei luni la fiecare dintre copii.

Când a plecat soacra mea, casa părea din nou a mea. Am respirat ușurată pentru prima dată după mult timp. Dar relația cu Vlad rămânea fragilă; rănile nu se vindecau peste noapte.

Acum mă întreb: câte femei din România trec prin asta? Câte dintre noi ne pierdem vocea și demnitatea încercând să mulțumim pe toată lumea? Oare chiar trebuie să alegem între familie și noi înșine?