„Nu, mama ta nu se mută la noi!” — Lupta mea pentru casă și demnitate în umbra soacrei

— Nu, mama ta nu se mută la noi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Drumul Taberei. Radu s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să divorțăm. Era prima oară când ridicam tonul la el, dar simțeam că nu mai pot. Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin.

— Irina, te rog, e mama… Nu are unde să se ducă. Tata a murit, iar apartamentul lor e prea mare și prea scump pentru ea singură. Ce vrei să fac?

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea se derulau toate momentele în care doamna Viorica, soacra mea, îmi criticase mâncarea, felul în care îmi cresc copiii sau chiar hainele pe care le port. Întotdeauna cu zâmbetul acela fals, cu vocea dulceagă, dar cuvinte tăioase ca lama.

— Radu, nu pot… Nu pot să trăiesc cu ea sub același acoperiș. Nu vezi că nu mă suportă? Că mă judecă pentru orice?

El a oftat și a dat din umeri. — E mama. Nu pot s-o las pe drumuri.

Așa a început totul. În câteva zile, Viorica și-a adus valizele și s-a instalat în camera copiilor, care au fost nevoiți să doarmă împreună. Din prima dimineață, a început să schimbe tot: a mutat vasele din dulapuri „ca să fie mai la îndemână”, a aruncat condimentele mele „că erau expirate”, a spălat rufele copiilor separat „că nu e igienic”.

— Irina, draga mea, tu chiar nu știi să faci ciorbă de burtă? Ce fel de nevastă ești tu? m-a întrebat într-o zi, când am venit obosită de la serviciu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Copiii mei, Ana și Vlad, se uitau la mine cu ochii mari. Radu era deja obișnuit cu tonul mamei lui și nu spunea nimic.

Seara, când am încercat să vorbesc cu el, mi-a spus doar:

— E bătrână, Irina. Las-o să facă cum vrea ea. Nu te mai consuma.

Dar eu mă consumam. În fiecare zi simțeam că pierd câte o bucată din mine: din spațiul meu, din liniștea mea, din relația cu copiii mei. Ana a început să plângă noaptea că îi e dor de camera ei. Vlad s-a închis în el și nu mai voia să vorbească la masă.

Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme, am auzit-o pe Viorica vorbind la telefon cu sora ei:

— Irina? E o fată bună, dar nu știe să țină o casă. Noroc cu mine că am venit să-i pun lucrurile în ordine…

Atunci am simțit că explodez. Am intrat în bucătărie și i-am spus:

— Doamnă Viorica, vă rog frumos să nu mai vorbiți despre mine așa! E casa mea și am dreptul să fiu respectată!

M-a privit lung, apoi a început să plângă teatral:

— Vai de mine! Niciodată n-am fost jignită așa! Eu doar încercam să ajut…

Când a venit Radu acasă și i-a văzut ochii roșii de plâns, m-a acuzat că sunt insensibilă.

— Cum poți să-i vorbești așa mamei mele? Tu nu vezi cât suferă?

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon și am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat dacă mai are rost să lupt pentru această familie sau dacă ar trebui să plec.

Zilele au trecut greu. La serviciu eram absentă, acasă eram o străină. Copiii au început să stea mai mult la prieteni sau la bunicii din partea mea. Radu era tot mai distant.

Într-o seară, Ana mi-a spus încet:

— Mami, de ce e bunica mereu supărată pe tine? Ai făcut ceva rău?

Atunci am realizat cât de mult îi afectează și pe ei tot acest război tăcut. M-am hotărât să vorbesc deschis cu Radu.

— Radu, nu mai pot trăi așa. Ori găsim o soluție pentru ca mama ta să stea separat, ori eu plec cu copiii. Nu vreau ca ei să crească într-o casă plină de tensiune.

A fost pentru prima dată când m-a privit cu adevărat în ochi.

— Chiar atât de rău e?

— Da, Radu! Nu mai sunt eu însămi. M-am pierdut printre reguli și reproșuri. Copiii suferă. Tu te-ai schimbat.

A tăcut mult timp. În cele din urmă, după multe discuții și lacrimi, am găsit împreună o soluție: am ajutat-o pe Viorica să-și găsească o garsonieră aproape de noi și am promis că vom avea grijă de ea fără ca ea să ne invadeze intimitatea.

Nu a fost ușor. Au urmat luni de reconstrucție: a relației noastre, a încrederii copiilor în familie și a propriei mele demnități.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să ne apărăm granițele fără să ne pierdem familia? Ce ați fi făcut voi în locul meu?