„Nu mai însemni nimic pentru mine” – Povestea Mariei, o viață risipită între sacrificiu și regăsire

— Maria, nu mai însemni nimic pentru mine. Ai auzit? Nimic!
Cuvintele lui Viorel au căzut peste mine ca un trăsnet. Stăteam în bucătărie, cu mâinile pline de făină, pregătind cozonacul pentru ziua fiului nostru cel mic. Fereastra aburită ascundea afară o seară mohorâtă de noiembrie, dar în sufletul meu se pornise deja furtuna.

— Cum poți să spui asta după atâția ani? am întrebat, cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Viorel s-a ridicat de la masă fără să mă privească. — M-am săturat să trăiesc într-o casă unde totul e la fel, unde nu mai simt nimic. Tu nu vezi că nu mai ești decât o umbră? Nu mai ai niciun vis, nicio pasiune. Doar gătești, speli și te plângi.

Am rămas singură, cu sunetul ușii trântite răsunând în urechi. M-am așezat pe scaun și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă copiii. Dar copiii noștri erau deja mari și fiecare avea viața lui. Doar eu rămăsesem blocată în rutina casei, așteptând ca cineva să observe cât mă doare.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am privit tavanul și mi-am amintit de tinerețea mea, de Maria cea veselă care visa să devină profesoară de limba română. Dar viața a avut alte planuri: m-am căsătorit cu Viorel la douăzeci de ani, am născut trei copii și am renunțat la facultate ca să pot avea grijă de familie. Ani la rând am crezut că sacrificiul meu va fi răsplătit cu iubire și recunoștință.

A doua zi dimineață, când Viorel a plecat la serviciu fără să-mi spună măcar „bună dimineața”, am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Maria, nu poți să lași lucrurile așa! Trebuie să vorbești cu el sau să faci ceva pentru tine! Nu meriți să fii tratată ca o servitoare în propria casă!

Dar eu nu știam cine sunt fără rolul meu de soție și mamă. M-am uitat în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu riduri adânci și ochi stinși. Unde dispăruse fata care râdea din orice?

În următoarele săptămâni, Viorel a devenit tot mai distant. Vorbea doar când era nevoie și nu mă mai atingea niciodată. Copiii au observat schimbarea.

— Mamă, ce se întâmplă între tine și tata? m-a întrebat Anca, fiica noastră cea mare, într-o duminică după-amiază.

— Nimic, draga mea… doar că ne-am îndepărtat puțin. E normal după atâția ani.

Dar nu era normal. În fiecare zi mă simțeam tot mai invizibilă. Mergeam la piață, găteam, făceam curat — dar nimeni nu părea să observe eforturile mele. Prietenele mele din tinerețe dispăruseră demult; fiecare era prinsă în propriile probleme.

Într-o seară, Viorel a venit acasă târziu și mirosea a parfum străin. Nu mi-a spus unde a fost și nici eu nu am întrebat. În schimb, am plâns iar în baie, încercând să nu fac zgomot.

După câteva luni de tăcere și răceală, Viorel mi-a spus că vrea să divorțăm.

— Maria, nu mai pot. Vreau să fiu liber. Să-mi trăiesc viața cât încă mai pot.

Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Patruzeci de ani de căsnicie aruncați la gunoi cu o singură frază. Copiii au reacționat diferit: Anca a plâns cu mine la telefon; Mihai m-a certat că nu am luptat mai mult; iar Paul a venit acasă doar ca să-l confrunte pe tatăl lui.

— Cum poți să-i faci asta mamei? Tu știi cât s-a sacrificat pentru noi?

Viorel a ridicat din umeri: — Nu vreau să mai trăiesc din datorie sau milă.

Divorțul a fost un coșmar birocratic și emoțional. Casa noastră din Ploiești a fost vândută; eu am primit un apartament mic într-un cartier vechi. Primele luni au fost cele mai grele: mă trezeam dimineața fără niciun scop, fără cineva care să-mi spună „bună dimineața”. Mâncam singură, priveam pe geam cum trec oamenii grăbiți spre serviciu și mă întrebam dacă viața mea mai are vreun sens.

Elena venea des la mine și încerca să mă scoată din casă:

— Hai la teatru! Hai la plimbare prin parc! Nu poți să te închizi aici ca într-o celulă!

La început refuzam totul. Dar într-o zi am acceptat invitația ei la un atelier de pictură pentru adulți. Am descoperit acolo femei ca mine — unele divorțate, altele văduve sau pur și simplu singure — care încercau să-și regăsească bucuria de a trăi.

Am început să pictez timid: flori, peisaje din copilărie, chipuri imaginare. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit vie. Am legat prietenii noi și am început să ies din casă fără teamă.

Copiii au observat schimbarea:

— Mamă, ești alt om! Ce bine îți stă zâmbind!

Nu a fost ușor să mă desprind de trecut. Încă mă doare când aud numele lui Viorel sau când văd cupluri vârstnice ținându-se de mână prin parc. Încerc însă să nu mă mai definesc prin ceea ce am pierdut, ci prin ceea ce pot construi de acum înainte.

Uneori mă întreb dacă sacrificiul meu a meritat sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru visurile mele. Dar poate că nu e prea târziu să învăț cine sunt cu adevărat.

Oare câte femei ca mine trăiesc în umbra propriului sacrificiu? Și câte dintre noi au curajul să spună: „De azi înainte trăiesc pentru mine”?