„Nu mă atinge! Nu vezi că totul e din cauza ta?” – Povestea Anei, fata care a fugit de acasă

— Nu mă atinge! Nu vezi că totul e din cauza ta?
Vocea mamei mele răsuna ca un ecou în bucătăria mică, plină de abur și miros de supă arsă. Aveam doar doisprezece ani, dar deja știam că nu există loc mai rece decât casa noastră, chiar dacă afară era iarnă și zăpada se topea pe geamuri.

Stăteam cu spatele lipit de frigider, cu pumnii strânși și ochii închiși, încercând să nu plâng. Tata tăcea, ca de obicei, cu privirea pierdută în televizorul din sufragerie. Întotdeauna era mai simplu să nu vadă, să nu audă.

— Ana, du-te în camera ta! Nu vreau să te mai văd!
Am fugit pe hol, cu inima bubuindu-mi în piept. M-am trântit pe pat și am tras pătura peste cap. Îmi doream să dispar, să nu mai simt nimic. Dar nu puteam.

Așa era mereu la noi: mama țipa, tata tăcea, iar eu eram vinovată pentru orice. Dacă luam o notă mică, dacă uitam să spăl vasele, dacă nu răspundeam la timp la telefon. Totul era vina mea.

Într-o seară, când aveam paisprezece ani, am auzit din nou ușa trântindu-se. Mama și tata se certau din cauza banilor. Tata își pierduse locul de muncă la fabrică și stătea acasă, iar mama lucra două schimburi la supermarket. Eu încercam să nu deranjez pe nimeni, să fiu invizibilă. Dar nu reușeam niciodată.

— Dacă n-ai fi tu, poate aș fi avut o viață mai bună! urlă mama, aruncând cu o cană spre perete.
M-am uitat la cioburile împrăștiate pe gresie și am simțit cum ceva se rupe în mine. Atunci am decis că trebuie să plec. Nu mai puteam să trăiesc așa.

Am început să strâng bani pe ascuns: resturi de la cumpărături, monede găsite prin casă, câțiva lei primiți de la bunica atunci când mergeam la ea la țară. În fiecare zi visam cum ar fi să am o cameră doar a mea, liniște și pace.

Într-o noapte friguroasă de martie, când părinții mei dormeau după o ceartă lungă, mi-am pus câteva haine într-un rucsac vechi și am ieșit pe furiș din casă. Am mers pe jos până la gară, cu pași mici și tremurând de frică. Nu aveam niciun plan clar, doar voiam să scap.

La gară am stat pe o bancă ore întregi, uitându-mă la trenurile care veneau și plecau. O femeie în vârstă s-a așezat lângă mine.

— Ești bine, fată dragă? Pari cam speriată.

Am dat din cap că da, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

— Nu vrei să vii la mine? Am o cameră liberă și nu-mi place să văd copiii singuri pe stradă.

Am ezitat, dar ceva în vocea ei m-a liniștit. O chema doamna Maria și locuia într-un apartament mic la marginea orașului. M-a primit ca pe propria ei nepoată: mi-a dat să mănânc, mi-a făcut baie caldă și m-a lăsat să dorm într-un pat curat.

— Poți sta cât ai nevoie, Ana. Dar trebuie să-ți anunți părinții că ești bine.

Am refuzat categoric. Nu voiam să mă întorc niciodată acolo.

Zilele au trecut greu. Mergeam la școală cu hainele primite de la doamna Maria și încercam să nu atrag atenția profesorilor sau colegilor. Dar într-o zi diriginta mea, doamna Popescu, m-a chemat după ore.

— Ana, ce se întâmplă cu tine? Ești mereu obosită și tristă… Dacă ai nevoie de ajutor, poți vorbi cu mine.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul: despre certurile de acasă, despre fuga mea, despre frica ce nu mă lăsa niciodată.

Doamna Popescu a sunat la Protecția Copilului. Au venit două doamne care m-au întrebat dacă vreau să mă întorc acasă sau să stau într-un centru pentru copii.

— Nu vreau să mă întorc! am spus printre lacrimi.

Așa am ajuns într-un centru de plasament din oraș. Erau mulți copii ca mine: unii bătuți, alții abandonați sau pur și simplu uitați de părinți. La început mi-a fost groază – dormeam cu frica-n sân că mama va veni după mine sau că tata va apărea pe neașteptate.

Dar încet-încet am început să mă simt în siguranță. Educatoarea noastră, doamna Lidia, ne vorbea mereu despre curaj și despre cât de important e să nu ne pierdem speranța.

— Ana, tu meriți să fii iubită! Nu e vina ta pentru ce s-a întâmplat acasă.

Cuvintele ei m-au ajutat să mă vindec puțin câte puțin. Am început să scriu poezii despre durere și dorința de libertate. Am legat prietenii cu alți copii care știau exact prin ce trec.

Într-o zi am primit o scrisoare de la mama:

„Ana,
Nu pot dormi nopțile gândindu-mă la tine. Îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus și făcut. Te rog să vii acasă.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. O parte din mine voia să creadă că s-a schimbat ceva acolo… dar alta știa că rănile nu se vindecă atât de ușor.

Au trecut doi ani de atunci. Acum sunt majoră și locuiesc singură într-o garsonieră micuță, aproape de facultate. Încerc să-mi construiesc o viață fără frică și fără vinovăție.

Uneori mă gândesc la mama și tata – dacă or fi bine, dacă regretă cu adevărat… Dar cel mai mult mă gândesc la fetița speriată care eram odată.

Oare câți copii ca mine trăiesc încă în case unde dragostea doare? Oare cât curaj le trebuie ca să spună „Ajunge!”? Poate povestea mea îi va ajuta pe unii dintre ei să creadă că există speranță.